Trăia odată pe lume un zgârie-brânză fără pereche. Una-două, numai ce-l auzeai: „Fiecare lucrușor trebuie păstrat cu grijă. Chibzuința e temelia gospodăriei.”
Mânat de curiozitate, un prieten se duse într-o seară să vadă cum își chivernisește zgârcitul averea. În casă era întuneric beznă, puteai să-ți bagi degetele-n ochi. „Pesemne că face economie la ulei dacă stă cu opaițul stins”, se gândi oaspetele. Intră în casă pe bâjbâite și după ce se mai obișnui cu întunericul, mare îi fu mirarea văzându-și prietenul așezat în pielea goală pe rogojină (*), în mijlocul camerei.
— De ce stai, așa, dezbrăcat? îl întrebă plin de uimire.
— Păi de ce să-mi tocesc îmbrăcămintea de pomană prin casă?
— Așa o fi. Nu zic ba. Numai că afară e toamnă târzie și poți să te alegi cu o răceală.
— Ei aș! Mie nu mi-e frig defel. Dimpotrivă, mă trec sudorile.
— Cum asta?!
— Ia privește acolo, zise zgârcitul arătând spre tavan.
Omul se uită și văzu cu mirare un bolovan cât toate zilele spânzurat de o sfoară subțire, care se legăna chiar deasupra locului în care ședea prietenul său.
— Toată vremea mă gândesc: Aoleu, acuma cade! Acuma se prăvălește și-mi sparge capul! Iar de frică mă trec căldurile, îl lămuri zgârcitul.
„Grozav le mai ticluiește”, se minună musafirul în sinea lui, uitându-se cu spaimă la pietroiul spânzurat de tavan. Iar în vremea aceasta gazda îi povestea pe îndelete cum în casa lui lucrurile țin o veșnicie, datorită înțelepciunii cu care le păstrează. În cele din urmă oaspetele își luă rămas bun și voi să plece, dar pe întuneric nu izbutea defel să-și găsească sandalele pe care le lăsase la intrare.
— Fii bun și luminează-mi puțin, se rugă el. Nu-mi găsesc sandalele.
Zgârcitul veni din bucătărie cu un retevei în mână și-i dădu prietenului o lovitură zdravănă.
— Aoleu! Ce ți-a venit? Văd stele verzi de durere! răcni bietul om.
— Atunci dă-i zor și caută-ți încălțămintea la lumina lor. Nu demult, într-o noapte întunecată eu însumi mi-am dat un pumn între ochi, atât de vârtos, încât mi s-a luminat drumul ca ziua. Am ajuns acasă zburând.
Auzind una ca asta, omul se lipsi de sandale și plecă în mare grabă, așa desculț cum era.
Iată că veni și Anul nou.
„O să-i fac una zgârcitului să mă pomenească, se gândi prietenul. Să vezi ce-o să mai râd!”
Dimineața sărbătorii se duse la el să-i facă îndătinatele urări și să-i aducă un dar.
— Îți doresc viață lungă, sănătate și fericire. Vreau să-ți fac o mare bucurie, prietene, de bine ce m-am hotărât să trăiesc după înțeleaptă ta pildă. Și în primul rând m-am gândit: de ce să dau bani pe daruri scumpe? De ce să fac atâta risipă? Uite, ți-am adus paiul ăsta lung, să-ți faci din el o lulea.
A doua zi dimineața, zgârcitul îi întoarse vizita prietenului. După urările obișnuite, scoase din sân același pai. Atâta doar că paiul era acum pe jumătate mai scurt.
— Nimic nu-i mai de preț ca sănătatea. De aceea ți-am adus în dar un leac minunat. Toată lumea știe că paiul fiert tămăduiește durerile de picioare.
Zgârcitul îi întinse paiul și plecă, iar prietenul rămase cu gura căscată fără să mai scoată o vorbă.
* Podeaua în casa japoneză este acoperită cu rogojini (tatami) pe care se așază oamenii. De aceea, la intrarea în casă, oamenii se descalță.
