Demult, demult de tot, era un om pe care-l chema Hai Li-pu și, pentru că își câștiga existența din vânat, lumea îi spunea „Vânătorul Hai Li-pu”.
Îi plăcea foarte mult să ajute pe alții: păsările și animalele vânate nu erau numai pentru sine, ci le împărțea familiilor sărace, după numărul persoanelor, și de aceea Hai Li-pu era iubit de toată lumea.
Într-o zi, Hai Li-pu se duse să vâneze în inima munților, lângă o pădure deasă; acolo văzu un șarpe alb dormind sub un măceș și se strecură tiptil pe lângă dânsul, ca nu cumva să-l trezească. Nu mult după aceea trecu în zbor deasupra capului său un cocostârc, care ținea în gheare șarpele alb.
— Ajutor! Ajutor! striga șarpele.
Hai Li-pu întinse în grabă arcul, puse săgeata și ochi cocostârcul, care căzu mort la pământ, și șarpele scăpă cu viață. Hai Li-pu îi zise cu blândețe șarpelui alb:
— Bietul de tine, întoarce-te repede și caută-i pe tatăl și pe mama ta!
Șarpele alb dădu din cap în semn de mulțumire și ieși grăbit din tufiș. Hai Li-pu își strânse arcul și se întoarse acasă.
A doua zi, Hai Li-pu, trecând prin locul pe unde fusese cu o zi mai înainte, zări o grămadă de șerpi, iar șarpele alb îi ieși în întâmpinare. Lui Hai Li-pu i se păru foarte ciudat și se gândi să-i ocolească, însă șarpele alb îl opri:
— Bunul meu salvator, ce mai faci? Poate nu mă mai recunoști? Sunt fiica împăratului șerpilor. Ieri mi-ai salvat viața. Tata și mama m-au rugat să te întâmpin și să te invit la noi acasă. Tata și mama vor să te răsplătească. Hai la noi acasă și orice-ți vor da în dar tata sau mama, să refuzi și să ceri numai piatra prețioasă din gura tatii. Când vei avea acea piatră prețioasă în gură, vei putea înțelege limba tuturor animalelor, dar ceea ce vei auzi trebuie să ții numai pentru tine, nu trebuie să spui altora; dacă vei spune altora, te vei preschimba în stană de piatră.
Hai Li-pu încuviință din cap și se ținu după șarpele alb. Cu cât mergea, cu atât i se făcea mai frig. Merseră, merseră până dădură de o cămară cu tot felul de bogății, unde șarpele alb îi zise:
— Tata și mama nu te pot invita în casă. Așteaptă-i în fața ușii până vor veni să-ți vorbească.
Nici nu termină bine vorba șarpele alb și împăratul șerpilor îl și întâmpină foarte respectuos pe Hai Li-pu:
— Dumneata ai salvat-o ieri pe fiica noastră iubită. Îți mulțumesc! Aici este cămara în care țin lucrurile cele mai rare. Te rog să intri și să-ți alegi orice îți va plăcea, oricât de scump ar fi!
Într-o clipă, ușa cămării fu deschisă. Hai Li-pu intră și văzu că erau numai pietre prețioase și perle, ce străluceau de-ți luau ochii. Bătrânul împărat îl conduse pe Hai Li-pu până-n fundul cămării și-i arătă toate comorile ce se aflau acolo, o sută opt la număr, însă el nu-și alese niciuna. Atunci împăratul șerpilor îl întrebă mirat:
— Bunul meu salvator, nu-ți place nimic din câte vezi aici?
Hai Li-pu, fără să ezite, îi răspunse:
— Cu toate că aceste odoare sunt foarte frumoase, ele pot fi doar podoabe, ceea ce nouă, vânătorilor, nu ne este de folos. Dacă vreți, într-adevăr, să-mi dați un dar ca amintire, vă rog să-mi dăruiți piatra prețioasă pe care o țineți în gură.
Împăratul șerpilor, când auzi, rămase pe gânduri, se gândi ce se gândi și, neavând încotro, își scoase piatra prețioasă din gură și i-o dădu lui Hai Li-pu. Acesta primi piatra prețioasă, își luă rămas bun de la împărat, iar șarpele alb, la despărțire, îi aminti din nou:
— Cu această piatră poți ști totul, însă nu trebuie să spui nimic altora. Altfel vei fi în mare primejdie. Ține bine minte acest lucru!
De atunci, Hai Li-pu vâna mai ușor prin munți. Înțelegând limba tuturor viețuitoarelor, știa ce animale sunt în Muntele Mare.
Așa trecură câțiva ani. Într-o zi, pe când vâna, auzi deodată un cârd de păsări care treceau în zbor vorbind:
— Haideți mai repede în alt loc! Mâine va fi prăpăd. Vine puhoi de ape și nu se știe cine va mai scăpa cu viață…
Cum află acestea, Hai Li-pu se neliniști tare, nu mai avu chef să vâneze, se întoarse în grabă acasă și le spuse tuturor:
— Să fugim cât mai repede! Cine nu va pleca acum, va regreta.
Oamenilor li se păru foarte ciudată purtarea lui Hai Li-pu. Unii nu credeau că poate să fie adevărat, alții bănuiau că vânătorul și-a pierdut mințile.
Hai Li-pu lăcrima amar și gândea: „Toată lumea așteaptă ca eu să mor mai întâi și apoi or să mă creadă”.
Bătrânii veniră la el și-i spuseră:
— Niciodată nu ne-ai păcălit, dar de unde știi că acest munte se va prăbuși, că apa va fi atât de mare încât va îneca totul? Cum ai aflat? Te rugăm să ne spui!
Hai Li-pu se socoti: „Nenorocirea va veni îndată! Dacă voi fugi eu singur, ceilalți vor muri cu toții. Se poate să fac una ca asta? Mai bine mă sacrific și-i salvez pe ei”.
De aceea le povesti cum căpătase piatra prețioasă, cum îl ajuta ea la vânătoare, cum auzise vorbind cârdul de păsări despre primejdia care-i paște și faptul că, dezvăluindu-le acest secret cu prețul vieții sale, se va transforma în piatră. Și, în vreme ce vorbea, Hai Li-pu încremenea. Când oamenii din sat văzură că Hai Li-pu s-a transformat în piatră, se mutară în mare grabă de acolo. Abia plecaseră, și cerul se acoperi cu noi mari, negri. A plouat toată noaptea cu găleata. A doua zi, în zori, se auzi un tunet atât de puternic, că se cutremură pământul. Muntele se prăvăli cu zgomot și apa se revărsă ca o cascadă în valuri mari.
Toți erau mișcați: dacă Hai Li-pu nu se sacrifica pentru ei, ar fi murit înecați. Așa gândeau cu toții. Priveau înmărmuriți piatra în care se transformase Hai Li-pu; aceasta rămăsese lipită de vârful muntelui.
De atunci, generații după generații aduc laude vânătorului Hai Li-pu. De altfel, locul acela a rămas cunoscut sub numele de „Piatra lui Hai Li-pu”.
Povești nemuritoare nr. 46, Editura Ion Creangă, București, 1999
