În adâncurile mării, se afla un palat nemaivăzut: acela al dragonului. Dragonul era cel mai puternic dintre viețuitoarele mării: avea o coadă inelată și înfricoșătoare, iar pe gură arunca flăcări. Toți se temeau de el: și rechinii și peștii și meduzele.
Iată însă că se întâmplă o mare nenorocire: fiica dragonului mării s-a îmbolnăvit. A strâns dragonul la palatul său pe cei mai buni vraci și tămăduitori. Au doftoricit-o ei pe fata dragonului cum s-au priceput mai bine – i-au dat fel de fel de leacuri, dar nimic n-o ajuta. Fata slăbea văzând cu ochii și se-nvinețea.
Atunci dragonul își chemă supușii și-i întrebă:
— Ce să fac?
— Sa! răspunseră peștii înclinându-și capetele într-o parte.
Când în Japonia cineva spune „Sa”, asta vrea să însemne că acela n-are nimic de zis.
Dragonul o chemă pe caracatiță. Caracatița înotă îndelung în jurul bolnavei și grăi:
— Îi trebuie ficat de maimuță vie.
Dragonul se mânie:
— Ca să faci rost de ficatul ăsta, trebuie mai întâi să găsești o maimuță vie! Dar, de unde s-o iei aici, în fundul mării?
— Nu te mânia, spuse caracatița, care, fiind tare bătrână, le știa pe toate. Departe, la miazăzi, se află Insula Maimuțelor. Poruncește să meargă cineva acolo și să-ți aducă o maimuță vie.
Pentru o asemenea treabă nu trimiți pe oricine. Chibzuiră pe cine să trimeată.
— Vom trimite rechinul. El are colții mari, zise dragonul.
Caracatița își agită toate cele opt picioare.
— Nu! Nu! Cum poți să trimiți rechinul? O să înghită maimuța cu ficat cu tot.
— Ei atunci vom trimite peștele-fierăstrău. El este ager.
— Nu! grăi din nou caracatița. Pe drum, peștele-fierăstrău o să reteze maimuța în două.
— Atunci pe cine să trimitem?
— Ascultă! spuse caracatița (ea era bătrână și le știa pe toate). Să meargă meduza. Știm cu toții că maimuța trăiește pe uscat. Ca să o poți prinde, trebuie să ieși din apă. Ori asta o poate face numai meduza. Ea se laudă că are patru picioare și pentru meduză e un fleac să umble pe pământ. Să aducă maimuța.
— Ai auzit, meduzo? întrebă dragonul.
— Am auzit, răspunse meduza. Numai că până acum niciodată n-am mai prins maimuțe. De fapt, cum arată o maimuță?
— Maimuța are fața roșie, șezutul roșu și o coadă scurtă. Îi place să se cațere prin copaci și să mănânce castane.
— A-a! exclamă meduza.
Voia să pornească la drum, dar căzu pe gânduri și întrebă din nou:
— Da’ cum se prind maimuțele?
— Firește, n-o să înhați maimuța cu forța. Tu ești mică, iar ea e mare. Trebuie s-o păcălești!
— A-a! făcu încă o dată meduza, și dădu să plece, dar se opri iar și întrebă: Dar cum s-o car în spinare, dacă eu sunt mică și ea e mare? O să-mi fie greu.
— Ce să-i faci? Trebuie să suporți!
— A-a! spuse a treia oară meduza, apoi ieși la suprafața mării și o porni pe valuri departe-departe, spre miazăzi.
Pe drum, meduza se gândea tot timpul. Se gândea cum s-o păcălească pe maimuță și drumul i se părea mai scurt. Așa a plutit trei zile în șir.
În sfârșit, departe-departe, înainte, pe apa albăstrie apăru un punct negru.
„Iată și Insula Maimuțelor”, își zise meduza, înotă mai departe, se scutură și păși pe uscat. Numaidecât zări un copac, iar în copac un șezut roșu și o coadă scurtă. „Asta e o maimuță vie!”
— Bună ziua, maimuțo! grăi meduza. Ce vreme frumoasă!
— Bună ziua, dar nu știu cum te cheamă! Vremea-i frumoasă, este adevărat, dar tu cine ești și de unde ai apărut?
— Eu sunt meduza și trăiesc pe fundul mării. Am avut chef să mă încălzesc la soare și am ieșit să mă plimb. Întâmplător am înotat până aici și am ieșit la mal. Vezi bine, eu am patru picioare. Mi-e totuna, să înot în apă sau să merg pe pământ. Grozavă e insulița voastră!
— E cea mai bună insulă din lume, zise maimuța. Privește ce copaci înalți, câți nuci și câți castani avem de jur-împrejur. Cred că niciodată n-ai văzut un loc atât de minunat!
— Ei, cum să-ți spun! grăi meduza. Ți-am lăudat insula pentru că sunt politicoasă. Trebuie să-nțelegi însă că eu am văzut pe lume și locuri mai neasemuite. Vezi bine, eu trăiesc în adâncul mării!
— E cu putință?! se miră maimuța și se mută cu o creangă mai jos: de aici o auzea mai bine. Și acolo se poate trăi?
— Cum, tu nu știi? Nu ai auzit de palatul dragonului mării? Eu locuiesc chiar lângă palat.
— De auzit, am auzit, dar n-am avut prilejul să-l văd, recunoscu maimuța. Poate doar în poză!
— Ehei, meleagurile noastre sunt mult mai frumoase decât e zugrăvit în poze, o întrerupse meduza. Nici nu-ți închipui ce minunat e acolo!
— Ce poate fi așa de grozav? mai întrebă maimuța.
Meduza ar fi vrut să spună că acolo apa e foarte sărată și că sunt multe alge și moluște, ceea ce ei îi plăcea tare mult. Își aminti însă la timp că trebuia s-o păcălească pe maimuță și îi zise:
— Acolo sunt copaci înalți, de două ori mai înalți decât la voi.
— Castane verzi?
— Câte vrei! La noi, castanele cresc în toți copacii. Nu numai în castani, chiar și în pini.
— O! se miră maimuța.
Coborî din copac și se apropie de apă.
— Tare mult aș dori să vin pe la voi!
Meduza se bucură, firește, dar, prefăcându-se, îi spuse cu indiferență:
— Dacă vrei atât de mult să vii la noi, pot să-ți arăt drumul.
— Dar eu nu știu să merg pe apă.
— Nu știi? Păcat! Fiindcă dorești atât de tare, fie, am să te duc eu în spinare!
— Ei, nu se poate. O să-ți fie greu.
— Nu-ți fie teamă, mă descurc eu.
— Mulțumesc pentru bunăvoință! Hai să mergem!
Meduza se aruncă în apă, iar curioasa maimuță păși cu grijă pe spinarea largă, se așeză pe vine și cu mâinile ei lungi se agăță de coastele meduzei.
— Mai încet, spuse ea. Mă tem c-o să cad în apă, spinarea și coastele tale sunt atât de lunecoase!
— Nu-i nimic, ține-te mai bine!
Meduza plutea iute-iute. Treaba era făcută: o maimuță vie se afla pe spinarea ei. Acum nici n-avea la ce să se mai gândească. Ba chiar începu să se plictisească. Era tare limbută și nu-i plăcea să tacă, mai ales când avea cu cine să vorbească.
— Spune-mi, te rog, întrebă nitam-nisam, tu ai ficat?
Maimuța făcu ochii mari.
— De ce întrebi?
— O, e foarte important!
— Ce este așa de important?
— Nu pot să-ți spun.
Maimuța se sperie. Înțelese numaidecât că se pusese ceva la cale împotriva ei.
— Te rog, spune-mi despre ce e vorba. S-ar putea ca ficatul meu să nu fie ăla care-ți trebuie ție.
Acum se sperie de-a binelea meduza. Uitase de sfaturile pe care le primise acasă și îi destăinui maimuței tot adevărul.
— Fata dragonului mării are nevoie de ficatul tău. S-a îmbolnăvit și nimic n-o poate salva. Și, uite, pe mine m-au trimis după tine. Când o să ajungem acasă, or să-ți ia ficatul, fata dragonului o să-l mănânce și o să se înzdrăvenească.
Maimuța tremura îngrozită de frică. Era cât pe-aci să sară de pe spinarea meduzei, însă de jur-împrejur era numai apă. Ce să facă? S-o roage pe meduză s-o ducă înapoi? Da’ meduza n-o s-o asculte. Maimuța se gândi puțin și spuse cu glasul cel mai liniștit:
— Firește. Îți voi da cu plăcere ficatul meu. Eu am mai mulți. Crezi că o să-mi pară rău pentru câțiva din ei, când știu cine are nevoie? Tocmai fata dragonului mării! Nu sunt eu maimuța care să regrete atâta lucru! Dar de ce nu mi-ai spus de la început despre ce este vorba? Că, uite, mi-am lăsat toți ficații acasă.
— Cum i-ai lăsat?
— Iaca așa, i-am lăsat! Dimineață i-am spălat și i-am atârnat în copac să se usuce. Ficatul trebuie spălat o dată pe săptămână, altfel se murdărește.
„Vai, ce păcat! își zise meduza. Bine, cel puțin, că am întrebat la timp.”
— Hei! Ce să fac eu cu tine fără ficat? grăi ea către maimuță.
— E adevărat, răspunse maimuța. Hai să ne întoarcem pe insulă să-l luăm.
— Vorbești adevărat? Atârnă în copac?
— O să vezi! Am un ficat foarte bun și gras.
— Atunci să-l iei pe cel mai gras. Bine?
— Fără îndoială. Numai că du-mă mai iute la țărm.
Meduza se întoarse înotând înapoi spre insulă, îndată ce atinse malul, maimuța sări pe pământ și din două salturi ajunse la copac și se prinse de întâia creangă cu mâinile și picioarele.
— Hei, de ce zăbovești atât? strigă meduza. Grăbește-te! Și așa am pierdut destul timp.
Maimuța însă se cățărase chiar în vârful copacului și de acolo arătă meduzei limba.
— Neobrăzato! se mânie meduza. Coboară neîntârziat!
— Nici nu mă gândesc! Mulțumesc pentru plimbare. N-o să mai merg cu tine niciodată.
— Dar ficatul? Cum să mă întorc fără el? începu meduza să plângă.
— Nu-mi pasă cum te vei întoarce. Eu, însă, nu vreau să rămân fără ficat. Tu chiar crezi că ficații mei atârnă în copac? Nu, n-am decât unul singur, aici înăuntru, unde îi este locul.
— Așadar m-ai păcălit! se supără meduza. E necinstit! O să mă plâng dragonului mării.
— Eu nu mă tem de dragonul tău. Dacă totuși dorești atât de mult ficatul meu, cațără-te până la mine în copac. Doar ai patru picioare.
Meduza însă nu știa să se urce în copaci.
— Ascultă, spuse ea maimuței, dar cu palatul dragonului mării cum rămâne? Doar aveai de gând să-l vezi. Și castanele din pini?
— N-am nevoie de castanele tale din pini. Îmi plac numai castanele din castani, îi răspunse maimuța.
Și uite așa, meduza cea nătângă fu nevoită să se întoarcă acasă cu mâinile goale. Porni pe valuri departe-departe, spre miazănoapte. Drumul i se păru iarăși ușor, fiindcă tot timpul se gândea. Acum se gândea de ce maimuța nu mai vrea să vadă împărăția de sub ape. Acasă, o așteptau dragonul cu supușii lui, de trei zile.
— Unde-i maimuța? strigară peștii de cum o văzură pe meduză.
— În copac, răspunse cu tristețe meduza. La început am păcălit-o, dar apoi m-a păcălit ea pe mine. I-am povestit că la noi în pini cresc castane. Acest lucru i-a plăcut maimuței. S-a urcat pe spinarea mea și am pornit-o încoace. Pe drum, însă, maimuța și-a amintit că și-a uitat ficatul acasă și a fost nevoie să ne-ntoarcem pe insulă. La drept vorbind însă, maimuța m-a înșelat: ficatul îl avea la ea. N-a mai vrut să vină în împărăția noastră de sub apă. Credea că, pesemne, castanele care cresc în pini nu-s dulci.
Dragonul mării ascultă ce ascultă, apoi izbi din coadă și zbieră:
— Loviți-o fără milă! S-o bateți cât puteți de tare, până o să-i iasă toate oasele!
Și au bătut meduza, au bătut-o neîncetat, până i-au scos toate oasele.
De atunci a rămas meduza fără oase.
Ea se leagănă pe valurile înspumate ale mării ca un ghemotoc moale și alunecos.
Ce să facă prostul cu oasele?
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 20, 1996 [p. 119- 129]
1 Această povestire a apărut sub numele Păţania meduzei și în antologia „Povestea tunetului Rai-Taro”, basme repovestite de Simona Drăghici, cu ilustrații de M. Possa, Editura Tineretului, 1965.
