Odată, trăiau doi tineri. Cum erau de-o seamă și buni prieteni, se hotărâseră să-și trăiască viața împreună, să muncească laolaltă și să împartă tot ce aveau pe din două. Dacă vreo împrejurare îi despărțea, își duceau dorul și abia așteptau să se revadă. Dar după o vreme, unul dintre ei s-a îmbolnăvit și a murit. Celălalt a fost atât de îndurerat, încât a căzut la pat și în scurtă vreme a murit și el. După moarte, cei doi prieteni s-au transformat într-o pasăre Phoenix cu două capete, care avea patru picioare, patru aripi, dar un singur, trup. Astfel prietenia lor nedespărțită a continuat și oriunde se duceau erau împreună. Cât era ziulica de mare umblau prin pădure și ciuguleau semințe și fructe.
Un vânător, umblând el prin pădure, a zărit Phoenixul cu două capete, care tocmai ciugulea niște fructe într-un pom și a observat cum unul din capete, după ce găsea fructe coapte, nu le mânca de unul singur, ci lăsa și pentru celălalt. Văzând că țin așa de mult unul la altul nu s-a mai îndurat să împuște această pasăre ciudată.
Când s-a întors acasă, a povestit la toată lumea cele văzute și astfel povestea Phoenixului cu două capete s-a răspândit până departe. Așa se face că până la urmă a aflat și împăratul, care a trimis un maestru de vânătoare în pădure să prindă Phoenixul.
După ce a umblat zile în șir prin pădure, în sfârșit, într-o dimineață a descoperit Phoenixul cu două capete tocmai când ciugulea fructe.
A ridicat pușca și a ochit, însă când era gata să tragă, Phoenixul cu două capete a zburat pe alt pom. Demnitarul curții a ochit din nou, dar pasărea a zburat iar. Povestea s-a repetat de câteva ori și maestrul de vânătoare nu mai știa ce să facă. Când s-a înnoptat, nemaiavând încotro, resemnat și abătut, a pornit-o spre casă, cu pușca pe umăr. Pe drum, tot frământându-se ce să facă, până la urmă i-a venit o idee. S-a apucat să împletească lațuri multe și înainte de a se lumina de ziuă a pornit-o spre pădure și a pus lațurile pe crengile pomilor cu fructe. Abia s-a crăpat de ziuă și într-adevăr Phoenixul cu două capete a venit după hrană.
Dar vai! Piciorul i-a fost prins într-un laț și n-a mai putut să zboare.
Curteanul a luat Phoenixul și l-a dus împăratului, care a dat ordin să fie pus într-o colivie aurită și să i se dea apă îndulcită și cele mai alese fructe și semințe.
Și așa, chiar și acum, când Phoenixul era ținut în colivie, cele două capete se iubeau ca și mai înainte. Când mâncau – mâncau împreună, când beau, beau împreună.
Împăratul, văzând cât se iubesc, a început să le pizmuiască tot mai mult și s-a gândit să le despartă, să fie doi phönicși. De aceea dădea numai unui cap de mâncare, lăsându-l pe celălalt nehrănit. Cel căruia i se dădea să mănânce, văzând că celălalt nu mănâncă, nu mânca nici el nimic, cu toate că era silit în fel și chip.
Atunci împăratul s-a mâniat că Phoenixul nu-l ascultă și a pus să se bată gongul pentru adunarea curtenilor.
Când s-au strâns toți curtenii la palat, împăratul grăi:
— Care dintre voi va putea să despartă cele două capete ale acestui Phoenix, încât să se transforme în doi phönicși, acela va primi jumătate din împărăție.
Atunci un curtean, a pășit înainte și a spus:
— Dacă Maria ta se va ține de cuvânt eu sunt gata să încerc, însă trebuie să-mi îngăduiți să iau Phoenixul acasă și într-o lună, fără îndoială, voi putea îndeplini dorința Luminăției tale.
Împăratul i-a dat îngăduința și a făgăduit că-l va răsplăti pe curtean așa cum spusese.
Curteanul, cum a ajuns acasă, a pus colivia sub streașină și a început să hrănească cu multă grijă Phoenixul. Toată ziua stătea lângă colivie și urmărea cum ciugulesc cele două capete, gândindu-se mereu cum să facă să le despartă și să dobândească jumătate din împărăție.
Observându-le cu atenție zile de-a rândul, a descoperit că uneori cele două capete se întorceau în direcții opuse, și s-a gândit să folosească acest prilej pentru ca să-i despartă.
A doua zi, cum a văzut că cele două capete se întorc, depărtându-se unul de altul, s-a dus imediat spre unul din capete și i-a șoptit încetișor: „Șu, șu, șu”. Apoi repede a intrat în casă. Celălalt cap când s-a întors a întrebat:
— Ce ți-a spus curteanul?
Capul căruia îi șoptise curteanul a răspuns: „A spus ceva ce nici eu nu știu”.
Și a doua zi, și a treia zi, curteanul de îndată ce vedea că cele două capete ale Phoenixului se întorc se apropia de capul cu care vorbise prima dată și-i șoptea la ureche:
„Șu, șu, șu!” Și imediat intra în casă.
Celălalt cap se întorcea mereu și întreba: „Ce ți-a spus curteanul? Spune-mi să știu și eu”.
Cel care auzise șoaptele curteanului nu știa ce să-i spună, căci nu înțelegea nici el nimic, și de aceea răspundea:
„A spus ceva ce nici eu nu știu”.
Până la urmă prietenul său drag, plin de îndoială, i-a răspuns:
„Sunt sigur că vrea să mă ucidă! De ce nu ești sincer cu mine?”
În zilele următoare curteanul s-a purtat la fel. Capul căruia curteanul nu-i vorbea întreba întruna:
„Ce ți-a spus curteanul?”
Însă răspunsul pe care putea să-l dea prietenul său era același:
„A spus ceva ce nici eu nu știu!”
Au continuat așa multe zile la rând și cel ce n-auzea șoaptele curteanului își pierdea din ce în ce mai mult încrederea în prietenul său drag și a început să se certe cu el din ce în ce mai mult.
În cele din urmă, s-au certat rău de tot, s-au smucit din toate puterile și partea de mijloc care-i unea s-a desfăcut. Phoenixul cu două capete s-a transformat în doi phönicși. Curteanul, văzând că a izbutit să-i despartă, nebun de bucurie, a alergat la palat, să-i spună împăratului și să-i ceară ca răsplată jumătate din împărăție.
Dar împăratul, se vede, nu era dornic să se țină de cuvânt și i-a spus doar atât:
„Nu trebuia să te grăbești”
A mai încercat de atunci curteanul să-i amintească împăratului de făgăduială, dar acesta schimba vorba și până la urmă nu s-a ales cu nimic.
repovestită de Li-Yu-Giu
Povești nemuritoare nr. 28, Editura Ion Creangă, București, 1988
Pasărea Phoenix (grecescul Φοῖνιξ, phoínix, uneori Phönix) este o pasăre mitică longevivă, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică și regenerarea din propria cenușă. Alte surse presupun de asemenea că pasărea moare și se descompune înainte de a renaște. Este considerată a fi o pasăre oraculară.
