A fost odată ca niciodată. A fost odată, într-o oarecare ţară, într-o oarecare împărăţie, un împărat. Împăratul avea o nevastă, Nastasia — Cosiţă-de-aur, şi trei feciori: Peotr-Ţarevici, Vasili-Ţarevici şi Ivan-Ţarevici. Într-una din zile, împărăteasa ieşi, împreună cu toate slujnicele şi dădacele ei, să se plimbe prin grădină. Deodată se năpusti asupra ei Vîrtej, o înhăţă şi o duse nu se ştie unde. Împăratul se mîhni, se necăji, dar de ştiut nu putu şti, ce să facă, cum să dreagă, s-o găsească.
Dar iată că ţarevicii crescuseră şi el le zise:
– Scumpii mei copii, care dintre voi vrea să plece s-o caute pe măicuţa lui?
Şi-atunci, cei doi feciori mai mari s-au pregătit de drum şi au plecat.
A trecut un an şi nu s-au întors, a mai trecut şi-al doilea şi ei tot nu s-au întors; începea cel de-al treilea an…
Ivan-Ţarevici, veni să-l roage pe tătâne-su:
– Lasă-mă pe mine, să mă duc s-o caut pe măicuţa şi să aflu ce s-a întâmplat cu fraţii mei mai mari.
– Nu, i-a zis împăratul, doar tu mi-ai mai rămas, nu mă poţi lăsa singur, acum, la bătrâneţe.
Dar Ivan-Ţarevici i-a răspuns:
– Eu o să plec orişicum; şi dacă mă laşi – plec, şi dacă nu mă laşi — tot plec.
Şi, ce era să facă împăratul?
L-a lăsat să plece.
Şi Ivan-Ţarevici puse şaua pe calul lui cel bun, şi porni la drum.
Şi merse, şi merse… Că de! Repede doar povestea se povesteşte, mai anevoie fapta se săvârşeşte.
Şi mergând aşa, ajunse în faţa unui munte de sticlă. Muntele, tare înalt era, piscu-i avântat — în cer se proptea. La poalele muntelui erau aşezate două corturi: unul al lui Peotr-Ţarevici, celălalt al lui Vasili-Ţarevici.
– Bună ziua, Ivanuşka! încotro ai pornit-o?
– Pe măicuţa s-o găsesc şi pe voi să vă-ntâlnesc…
– Ehei, Ivan-Ţarevici, noi am dat de mult de urma măicuţei, doar că pe urmele acelea nu se poate ţine picior de om. Haide, du-te şi încearcă şi tu să urci muntele ăsta, că nouă ne-au secat puterile. De trei ani stăm aici la poalele lui, dar să-l urcăm — ne e peste putinţă.
– Bine, frăţiorilor, am să încerc.
Şi Ivan-Ţarevici porni să urce pe muntele de sticlă. Un pas în sus se târa — zece, de-a rostogolul, în jos venea. Şi tot aşa, urcă o zi şi mai urcă o zi. Avea mâinile numai tăieturi iar picioarele însângerate. În cea de a treia zi însă ajunse până în vârf.
De acolo de sus, le strigă fraţilor săi:
– Eu mă duc s-o găsesc pe măicuţa, iar voi aici să staţi, să mă aşteptați, trei ani şi trei luni în cap, iar de n-o fi s-ajung la soroc — să plecaţi, să nu mă mai aşteptaţi… Că nici măcar corbul n-o să-mi aducă oasele până aici!
Ivan-Ţarevici s-a odihnit puţin şi a pornit mai departe.
A mers şi a tot mers, a mers şi iar a mers. Când, ce să vadă? În faţa lui se înălţa un palat de aramă. La poarta palatului nişte balauri straşnici se aflau, ferecaţi în lanţuri de-aramă erau, flăcări pe nări aruncau. Mai la o parte era o fântână şi, legat de fântână — un lanţ, de aramă, la capătul căruia se afla agăţat un căuş – tot de aramă. Balaurii după apă tânjeau, de lanţuri tot întindeau, dar lanţurile, prea scurte, nu-i lăsau.
Ivan-Ţarevici luă căuşul, îl umplu cu apă foarte rece şi adăpă balaurii. Aceştia s-au liniştit şi s-au culcat. Iar el a intrat în palatul de aramă. În întâmpinarea lui ieşi însăşi prinţesa palatului de aramă.
– Cine eşti tu, viteaz fără pereche?
– Sunt Ivan-Ţarevici.
– Şi cum ai ajuns aici, Ivan-Ţarevici? Asta ți-a fost voia, ori nevoia te-a adus?
– O caut pe măicuţa mea, împărăteasa Nastasia. Vârtej a târât-o cu sila încoace. Nu ştii cumva unde se află?
– Eu una nu ştiu. Dar nu departe de-aici trăieşte sora mea cea mijlocie şi s-ar putea să-ţi spună ea.
Şi îi dădu o mică bilă de aramă.
– Să dai de-a dura bila asta, îi zise, şi ea o să-ţi arate drumul până la sora mea. Dar, îndată ce-o să-l răpui pe Vîrtej, ţine seama, nu cumva să mă uiţi pe mine, sărmana.
– N-o să te uit, zise Ivan-Ţarevici.
Apoi, aruncă bila de aramă. Bila se rostogoli, iar Ţareviciul după ea porni.
Şi ajunse în împărăţia de argint. La poartă nişte balauri straşnici se aflau, ferecaţi în lanţuri de argint erau. Şi se mai afla o fântână cu un căuş de argint. Ivan-Ţarevici umplu căuşul cu apă şi adăpă balaurii. Aceştia s-au culcat şi l-au lăsat să treacă. În întîmpinarea lui alergă însăşi prinţesa palatului de argint.
– În curând or să se împlinească trei ani, zise prinţesa, de când mă ţine prizonieră aici puternicul Vârtej. Eu, de când sunt n-am pomenit, de-auzit n-am auzit, nici de văzut n-am văzut suflare rusească, dar azi, uite, însăşi suflarea rusească, şi încă singură, a venit la mine. Ia, spune, cine eşti tu, viteaz fără pereche?
– Sunt Ivan-Ţarevici.
– Şi cum ai ajuns aici, Ivan-Ţarevici? Asta ţi-a fost voia, ori nevoia te-a adus?
– Asta mi-a fost voia, o caut pe măicuţa mea cea bună. S-a dus să se plimbe în grădina înverzită, dar s-a lăsat din zbor puternicul Vârtej, a luat-o şi a dus-o ca vântul şi ca gândul. Nu ştii oare, unde-o pot găsi?
– Nu, eu nu ştiu. Dar nu departe de-aici trăieşte, în împărăţia de aur, sora mea cea mare — Preafrumoasa Elena. S-ar putea să-ţi spună ea. Ţine bila asta de argint. Dă-o de-a dura şi mergi după ea. Dar, îndată ce-o să-l ucizi pe Vârtej, ţine seama, nu cumva să mă uiţi pe mine, sărmana.
Ivan-Ţarevici dădu de-a dura bila de argint şi porni în urma ei.
Dacă a mers mult ori puţin, cine mai ştie? Doar că dintr-o dată, ce să vadă? Un palat de aur in faţa lui se-nălţa şi ca soarele, ca focul ardea. La poartă balauri straşnici mişunau, ferecaţi în lanţuri de aur erau. Flăcări pe nări aruncau. Mai la o parte se afla o fântână şi un căuş de aur, prins într-un lanţ de aur.
Ivan-Ţarevici umplu căuşul cu apă şi adăpă balaurii. Ei se culcară, se liniştiră. Ivan-Ţarevici intră în palat; veni să-l întâmpine însăşi Preafrumoasa Elena, o prinţesă a cărei frumuseţe nu se poate spune în cuvinte.
– Cine eşti tu, viteaz fără pereche?
– Sunt Ivan-Ţarevici. O caut pe măicuţa mea, împărăteasa Nastasia. Nu ştii oare, unde o pot găsi?
– Ba ştiu, cum să nu ştiu? Trăieşte aici, pe aproape. Ţine bila asta de aur. Dă-o de-a dura pe drum — ea are să te ducă unde trebuie. Dar, ţareviciule, îndată ce-l birui pe Vârtej, ţine seama, nu cumva să mă uiţi pe mine, sărmana.
– Bine, făcu el, n-am să te uit, prinţesă frumoasă.
Ivan-Ţarevici rostogoli bila şi porni în urma ei. Merse ce merse şi ajunse în faţa unui palat atât de minunat, cum nici în poveste nu-l poţi povesti, nici cu pana nu-l poţi zugrăvi — strălucind tot de podoaba mărgăritarelor albe, mari şi lucioase şi scânteind de focul nestins al pietrelor scumpe. În faţa porţii şuierau şi sâsâiau nişte balauri cu câte şase capete fiecare. Răsuflarea fierbinte şi ochii lor de jar te frigeau, te pîrjoleau.
Ţarevici i-a adăpat. Balaurii s-au domolit şi l-au lăsat să intre în palat. El trecu printr-o mulţime de odăi mari şi frumoase. În cea mai îndepărtată dintre acestea o află pe măicuţa sa. Şedea pe un tron înalt, purta veşminte împărăteşti frumos împodobite, iar pe cap o coroană de pietre preţioase. Cînd îl recunoscu pe oaspete, scoase un strigăt:
– Ivanuşka, dragul meu fecior! Cum ai nimerit aici?!
– Am venit după tine, măicuţa mea.
– Ei, fiule, tare greu o să-ţi mai vină. Vârtej e grozav de puternic. Dar fii fără grijă, am să te ajut eu să-ţi sporeşti şi tu puterea.
Şi pe loc ridică podeaua de scândură şi-l duse în pivniţă. Acolo se aflau două putini cu apă una în partea dreaptă, cealaltă în stânga.
Şi împărăteasa Nastasia îi zise:
– Ivanuşka, bea nişte apă din putina aflată în dreapta ta.
Ivan-Ţarevici bău.
– Ei, ce simţi? Ţi-a mai sporit puterea?
– Mi-a sporit, măicuţă. Acum simt că aş putea, cu o singură mână, să răstorn tot palatul ăsta!
– Hai, mai bea puţină apă.
Ţareviciul mai bău.
– Câtă putere simţi că ai acum, fiule?
– Acum de-aş vrea, întreg pământul l-aş răsturna.
– Aşa, fiule, acuma ai destulă putere. Haide, mută putinile astea de la locul lor. Pe cea care se află în dreapta, du-o pe partea stângă, iar pe cealaltă, din stânga, mut-o în partea dreaptă.
Ivan-Ţarevici mută putinile aşa cum i se spusese.
După aceea, împărăteasa Nastasia i-a zis:
– Într-una din putini se află apa puterii, iar în cealaltă apa slăbiciunii. Vârtej, de câte ori luptă, bea numai din apa puterii, de aceea nu poate fi învins niciodată.
Şi s-au întors în palat.
– Curând Vârtej o să se lase din zbor, îi spuse împărăteasa Nastasia, tu să te agăţi cu putere de ghioaga lui. Şi, ai grijă, nu cumva să-i dai drumul. Când Vârtej o să se avânte sus, în cer — tu să rămâi cu el; când o să-nceapă să te poarte pe deasupra mărilor, peste piscurile munţilor înalţi şi să se rotească pe deasupra prăpăstiilor adânci, tu ţine-te din toate puterile, nu care cumva să-ţi descleştezi pumnii. Iar când Vârtej va osteni, şi o să vrea să bea din apa puterii, să vezi, că are să se năpustească la putina aflată în partea dreaptă, dar tu, bagă de seamă, să bei numai din cealaltă putină — cea din stânga…
De-abia termină de spus vorbele astea, că întreg palatul se întunecă, şi tot ce era în jur se cutremură. Vârtej se lăsă din zbor de-a dreptul în iatac. Ivan-Ţarevici se năpusti la el şi se agăţă strâns de ghioaga lui.
– Cine eşti tu? Şi cum de ai ajuns până aici? răcni Vârtej. Ei, lasă că te mănânc eu!
– Ehei, mai rămâne de văzut! Poate mă mănânci, poate că nu mă mănânci.
Vârtej se năpusti pe fereastră şi zbârr! în înaltul cerului. Şi ce l-a mai purtat şi iar l-a purtat pe Ivan-Ţarevici… Şi peste munţi, şi pe deasupra mărilor, şi pe deasupra prăpăstiilor adânci. Dar Ivan-Ţarevici nici gând să-şi desprindă mâinile de pe ghioaga lui. Cutreieră Vârtej în zbor lumea întreagă. Se istovise grozav, şi se simţea sleit de puteri. Coborî şi drept în pivniţă. Alergă la putina din dreapta şi dă-i, şi bea apă. Ivan-Ţarevici se repezi şi el, dar în stânga şi prinse să bea apă din cealaltă putină.
Vârtej bea dar cu fiecare înghiţitură puterea-i slăbea. Ivan-Ţarevici bea — şi cu fiecare picătură puterea şi-o sporea. Şi se făcu puternic cât un uriaş. Îşi trase spada la repezeală şi dintr-o izbitură — reteză capul lui Vârtej.
În spatele lui nişte glasuri se auziră strigând:
– Mai izbeşte-l odată! Mai izbeşte-l odată! Altfel — învie!
– Nu, a răspuns Ţareviciul, braţul unui viteaz adevărat nu izbeşte de două ori, isprăveşte totul dintr-o singură lovitură.
Apoi Ivan-Ţarevici alergă la împărăteasa Nastasia.
– Să mergem, măicuță. E timpul. La poalele muntelui ne aşteaptă fraţii mei. Şi-apoi, în drumul nostru, mai avem să le luăm cu noi pe cele trei prinţese.
Şi iată-i porniţi la drum. Au trecut s-o ia pe Preafrumoasa Elena. Ea rostogoli un ouşor de aur şi ascunse toată împărăţia de aur în acel ouşor.
– Îți mulţumesc, Ivan-Ţarevici, că m-ai scăpat de Vârtej cel rău, zise ea. Ţine ouşorul ăsta şi fii alesul meu, dacă asta e pe voie.
Ivan-Ţarevici luă ouşorul de aur, iar pe prinţesă o sărută pe buzele ei roşii ca purpura.
Pe urmă au trecut s-o ia pe prinţesa împărăţiei de argint şi de asemeni, pe cealaltă prinţesă, a împărăţiei de aramă. Au mai luat cu ei nişte pânză nou ţesută şi s-au îndreptat spre locul de unde trebuiau să coboare muntele. Ivan-Ţarevici o coborî pe fişia de pânză întâi pe împărăteasa Nastasia, apoi pe Preafrumoasa Elena şi pe cele două surori ale ei.
Fraţii stăteau jos şi aşteptau. Cînd au văzut-o pe mama lor s-au bucurat. Când au văzut-o pe Preafrumoasa Elena — au încremenit de uimire. Iar când le-au văzut pe cele două surori ale ei, i-a năpădit pizma.
– Ehei, zise Vasili-Ţarevici, ia te uită la Ivanuşka al nostru, tânăr şi necopt încă, dar se-nghesuie să le-o ia înainte fraţilor mai mari. Haide, să le luăm noi pe mama şi pe prinţese, să le ducem câteşipatru la tăicuţa şi să-i zicem aşa: cu braţele noastre viteze le-am dobândit. Cât despre Ivanuşka să-l lăsăm acolo, n-are decât să se mai plimbe puţin de unul singur pe creasta muntelui.
– Că bine zici, făcu Peotr-Ţarevici, ai dreptate. Cu Preafrumoasa Elena o să mă-nsor eu, tu o iei pe prinţesa împărăţiei de argint, iar pe prinţesa împărăţiei de aramă o s-o mărităm cu vreun general.
Tocmai atunci se pregătea să coboare şi Ivan-Ţarevici; dar de-abia începu el să lege pânza de-o buturugă, când fraţii mai mari traseră în jos cu putere şi-i smulseră pânza din mâini. Cum avea să mai poată coborî Ivan-Ţarevici de pe munte?
Aşa că a rămas Ivan-Ţarevici singur, acolo sus, pe creasta muntelui. A izbucnit în plâns şi-apoi a pornit înapoi. A umblat cât a umblat, dar pretutindeni — nici ţipenie. Se plictisea de moarte! Şi, fie că de necaz, fie că din plictiseală, prinse să se joace cu ghioaga lui Vârtej.
Nici n-apucă bine să-şi arunce ghioaga dintr-o mână în cealaltă şi, ca din pământ, țâşniră Şchiopul şi Cocoşatul.
– Care ți-e porunca, Ivan-Țarevici? De trei ori ne dai poruncă — trei porunci împlinim.
Ivan-Țarevici zise:
– Mi-e foame, Şchiopule şi Cocoşatule!
Şi, ca din pământ se ivi o masă gata aşternută, iar pe masă, aşezate cele mai bune mâncăruri.
Ivan-Țarevici după ce mâncă, iar aruncă ghioaga dintr-o mână în alta.
– Vreau să mă odihnesc! mai zise el.
Nici n-apucă să spună asta până la capăt şi lângă el se şi afla un pat din lemn de stejar, cu saltea de puf şi plapomă de mătasă. Ivan-Ţarevici dormi pe săturate şi-apoi mai aruncă o dată ghioaga dintr-o mână în alta. Iar țâşniră Şchiopul şi Cocoşatul.
– Poruncă, Ivan-Țarevici.
– Vreau să ajung în împărăţia şi pe meleagurile mele.
Abia spuse şi, în aceeaşi clipă, Ivan-Țarevici se şi pomeni în împărăţia şi pe meleagurile sale. Se trezi chiar în mijiocul pieţii, unde e bazarul. Rămase acolo şi începu să-şi rotească privirea în jur. Deodată văzu, mergând prin bazar şi venind de-a dreptul la dânsul, un pantofar — mergea, cântece cânta, cu picioarele tactul îl bătea — ăsta zic şi eu om de viaţă! gândi.
Şi Țareviciul îl întrebă:
– Unde te duci, omule dragă?
– Păi, vreau să vând nişte pantofi. Că doar sunt pantofar de meserie.
– Nu mă iei la tine, să-ţi fiu calfă?
– Păi, cum aşa? Ce, te pricepi să faci pantofi?
– Mă pricep la toate. Pot nu numai să fac pantofi dar chiar şi rochii să cos.
Când au ajuns acasă, pantofarul i-a spus:
– Ține, ai aici cea mai bună marfă. Apucă-te şi fă nişte pantofi, să văd şi eu cât de iscusit eşti.
– Ehei, şi mai zici că asta-i marfă?! Astea-s gunoaie, să ştii!
Noaptea, după ce toţi ceilalţi s-au culcat, Ivan-Țarevici luă ouşorul de aur şi-l rostogoli de-a lungul drumului. Şi deodată, în faţa lui se ridică un palat cu totul şi cu totul de aur. Ivan-Țarevici intră în iatac, scoase dintr-un sipet nişte pantofi cusuţi cu fir de aur, apoi iar rostogoli de-a lungul drumului ouşorul, ascunse în ouşor palatul de aur, aşeză pantofii pe masă şi se culcă. În zorii zilei stăpânul văzu pantofii şi nu mai putu de uimire.
– Pantofi din ăştia numai la palat pot fi purtaţi!
Tocmai atunci, la palat se pregăteau trei nunţi: Peotr-Țarevici se însura cu Preafrumoasa Elena, Vasili-Țarevici cu prinţesa împărăţiei de argint, iar prinţesa împărăţiei de aramă se mărita şi ea cu un general.
Şi pantofarul duse pantofii la palat. Îndată ce-i văzu, Preafrumoasa Elena înţelese totul.
„Se vede că Ivan-Ţarevici, alesul meu, e viu şi nevătămat şi umblă nestingherit prin împărăţie”.
– Să-mi facă pantofarul ăsta până mâine, fără să-mi ia măsură, rochia de nuntă, care va trebui, negreşit, cusută cu fir de aur, cu nestemate de toate culorile înviorată, şi cu frumoase mărgăritare presărată. Altfel nu mă mărit cu Peotr-Ţarevici.
Şi împăratul îl chemă fără zăbavă pe pantofar:
– Aşa şi aşa, îi zise, mâine să-i aduci prinţesei Preafrumoasa Elena o rochie de aur, că de nu — spânzurătoarea te paşte!
Pantofarul s-a dus acasă supărat, cu capu-i cărunt mai jos de umeri plecat.
– Uite ce-am păţit din pricina ta! îi zise el lui Ivan-Ţarevici.
– Nu-i nimic, făcu Ivan-Ţarevici, culcă-te şi dormi! Noaptea e un sfetnic bun.
Noaptea, Ivan-Ţarevici aduse din împărăţia de aur rochia de nuntă şi o aşeză pe masa pantofarului.
Când pantofarul s-a sculat de dimineară, ce să vadă? Pe masă se afla o rochie minunată, care, ca jarul ardea, toată odaia o lumina. Meşterul în grabă a luat-o, a alergat la palat şi Preafrumoasei Elena i-a dat-o.
Preafrumoasa Elena l-a răsplătit cu dărnicie şi i-a poruncit din nou:
– Bagă de seamă, mâine în zori, trebuie să se afle, la la țapte verste depărtare de-aici, pe ţărmul mării, o împărăţie de aur, cu un palat de aur, cântătoare, să mă proslăvească cu mii de glasuri — pe mine. Dacă n-o să le faci toate acestea, am să poruncesc să mori în cumplite cazne.
Pantofarul a ajuns acasă mai mult mort decât viu.
– Uite, ce-am păţit din pricina pantofilor tăi! i-a zis el lui Ivan-Ţarevici.
– Nu-i nimic, a zis Ivan-Ţarevici, culcă-te şi dormi. Noaptea e un sfetnic bun.
După ce au adormit toţi ceilalţi, Ivan-Ţarevici s-a dus la şapte verste depărtare, pe ţărmul mării. Ajuns acolo, a rostogolit ouşorul de aur. Şi, în faţa lui răsări o împărăţie de aur, cu un palat de aur în mijloc; de la palatul acela se întindea, de-a lungul a şapte verste, un pod, iar de jur împrejur creşteau cei mai neobişnuiţi copaci şi păsări cântătoare ciripeau în mii de glasuri.
Ivan-Ţarevici urcă pe pod şi începu să bată în parapetul acestuia nişte cuişoare.
Cum văzu palatul, Preafrumoasa Elena alergă la împărat:
– Priveşte, împărate, ce s-a întâmplat!
Împăratul se uită şi scoase un strigăt de uimire.
Iar Preafrumoasa Elena îi zise:
– Porunceşte, tăicuţule, să înhame caii la caleaşca de aur, ca să plec la palatul de aur, să mă mărit cu Peotr-Ţarevici.
Şi iată că au pornit pe podul de aur.
De-a lungul podului se înşirau stâlpi mici, frumos şiefuiţi, prinşi în nişte inele de aur. Iar pe fiecare stâlp se afla câte un porumbel cu porumbiţa lui — porumbeii stăteau, unul celuilalt se-nchinau şi îşi spuneau:
– Mai ţii minte, porumbiţa mea, cine te-a salvat?
– Ţin minte, porumbelule, Ivan-Tarevici m-a salvat.
Iar lângă parapet Ivan-Ţarevici stătea, mici ţinte de aur bătea.
Şi Preafrumoasa Elena strigă cu glas puternic:
– Oameni buni! Opriţi îndată caii ăştia sprinteni. Nu m-a salvat cel ce lângă mine se află, ci m-a salvat cel ce lângă parapet se află!
Şi spunând asta, ea îl luă de mână pe Ivan-Ţarevici, îl aşeză alături şi îl duse în palatul de aur unde s-a şi făcut nunta. După ce s-au întors, i-au povestit împăratului tot adevărul.
Împăratul a vrut să-i pună la cazne pe cei doi fii mai mari, dar Ivan-Ţarevici, de bucurie, îl rugă să-i ierte.
Aşa că o măritară pe prinţesa împărăţiei de argint cu Peotr-Tarevici, iar pe cea a împărăţiei de aramă cu Vasili-Țarevici.
Şi au făcut un ospăţ de pomină.
Cu asta şi povestea s-a sfârşit.