Trăia în vremurile de demult un mikado 1 care stăpânea întinse domenii de vânătoare, bogate în fel de fel de animale și păsări. Odată, keraii 2 mikadoului puseră la cale pentru el o vânătoare de vulpi.
Pe când vânau ei, din tufișuri ieși deodată o vulpe albă, care se piti chiar la picioarele unui kerai, pe nume Iasunari, și începu să-l roage cu glas tremurător:
— Fii milostiv, Iasunari! Cruță-mă măcar până în ziua când voi da viață puilor mei.
Iasunari o eliberă pe vulpea cea albă, îi dădu drumul să plece. Nu după multă vreme, mikadoul află de isprava asta și-l alungă pe vinovat într-un ținut îndepărtat și pustiu. Iasunari avea o soție tânără care se numea Kuzunoha 3. Kuzunoha nu voi să-și urmeze soțul în pribegie și rămase în capitală, unde traiul era mult mai ușor și mai plăcut. Iasunari însă, care o iubea ca pe lumina ochilor, tânji atât de mult după ea, încât până la urmă se îmbolnăvi. Cele zece slugi credincioase, care nu-l părăsiseră la necaz, îl îngrijeau cu toată dragostea, dar fără să-l poată ajuta cu nimic.
Iasunari se topea ca o făclie de ceară. Era limpede că nu mai avea multe zile de trăit, îi dădură de știre soției, dar aceasta tot nu veni.
Aflând despre nenorocirea lui Iasunari, vulpea albă luă înfățișarea Frunzei de Iederă și merse grabnic către casa, bolnavului. Dar când să pășească înăuntru, încremeni în prag, căci talismanul de pe ușă îi oprea calea. Începu să se roage de slujitori:
— Scoateți de-acolo talismanul acela!
Abia după ce i se îndeplini rugămintea vulpea albă putu să intre în casă.
Iasunari se bucură nespus că tânăra-i soție s-a înduplecat să vină la el. Și din acea prinse să se însănătoșească văzând cu ochii.
După un an, vulpea albă născu un fiu pe care-l numiră Doșimaru.
Trecuse destulă vreme de când Iasunari fusese alungat din cetatea împărătească. Și iată că în cele din urmă mikadoul se învoi să-i dăruiască mult așteptata iertare. Abia atunci, aflând vestea, adevărata Kuzunoha plecă în grabă să-și vadă bărbatul. Nu mică îi fu mirarea când găsi în casă una, care semăna cu ea ca două picături de apă. Ba încă, cealaltă nevastă îi născuse lui Iasunari un fiu…
Văzându-le pe amândouă alături, nimeni, nici chiar Iasunari însuși nu putu să-și dea seama care dintre ele e cea adevărată. Iasunari le porunci atunci să-și numere anii. Amândouă femeile își socotiră vârsta și astfel ieși la iveală că vulpea Kuzunoha a împlinit o mie trei ani, iar adevărata Kuzunoha abia treizeci și trei.
Vulpea albă fu nevoită să plece. Scrise cu lacrimi fierbinți scrisoarea de rămas bun:
„Acela care mă iubește cu adevărat,
Acela va veni la mine,
În depărtata pădure
Șinoda.”
Doșimaru o iubea din tot sufletul pe vulpea albă, fiindcă ea îi dăduse viață, ea era mama lui adevărată. Astfel încât, nu după multă vreme, Doșimaru porni către pădurea Șinoda. Vulpea îi ieși în cale plină de bucurie:
— Bine-ai venit, fiule!
Îl îmbrățișă cu dragoste, iar la plecare îi dărui un băț de bambus, povățuindu-l să nu se despartă niciodată de el. Primind iertarea mikadoului, Iasunari împreună cu ai săi se întoarse în capitală și începu să trăiască la fel ca înainte.
Odată, ducându-se să se închine la templul lui Sumiyoshi 4, zeul mării, Iasunari îl luă cu el și pe feciorul său. Doșimaru primi în dar de la tatăl lui o sută de moni 5 , să-i aibă de cheltuială, și ispitit de feluritele minunății pe care le vedea, se pierdu de Iasunari, rătăcindu-se în mulțime.
Hoinări el cât hoinări, iar după o vreme se pomeni pe țărmul mării. Deodată, văzu un băiat care prinsese o broască țestoasă și o chinuia plin de răutate. Lui Doșimaru i se făcu milă de biata vietate și dându-i băiatului cei o sută de moni, îl înduplecă să slobozească broasca.
Dar în puțină vreme, broasca țestoasă, care nu înotase prea departe, fu adusă iarăși la mal de talazuri. Băiatul cel uricios o prinse iarăși și începu s-o schingiuiască și mai amarnic. Doșimaru însă nu mai avea niciun ban ca s-o răscumpere, începu să-l roage pe băiat:
— Dă-i drumul țestoasei. Dacă te învoiești, o să schimb hainele mele cu ale tale.
Doșimaru era fiu de curtean, iar băiatul acela era odrasla unui pescar sărac. Doșimaru avea haine scumpe, iar feciorul pescarului purta niște zdrențe prăpădite. Acesta din urmă se învoi bucuros și, după ce schimbară veșmintele, îi dădu lui Doșimaru broasca țestoasă duse vietatea la țărm, o mână către larg și-i strigă la despărțire:
— Plutește, țestoaso, depărtează-te cât mai iute și nu te mai lăsa prinsă!
Țestoasa se cufundă în apă și pieri.
Doșimaru rătăci pe țărm multă vreme. Totul în jur îi era necunoscut. Unde să-și caute părintele?
Deodată, plin de uimire, văzu plutind către el o luntre frumoasă. Din luntre ieși însuși stăpânul dragonilor 6 care îi spuse:
— Am venit să te poftesc în ospeție la mine. Tu n-ai scăpat de la moarte o broască țestoasă oarecare, ci pe însăși fiica mea prea-iubită, prințesa Otohime.
Doșimaru se sui în luntre și pluti către împărăția de sub valuri a stăpânitorului dragonilor. Frumoasa Otohime îl întâmpină plină de bucurie pe mântuitorul ei. În cinstea lui Doșimaru puseră a cale petreceri minunate, la care luau parte toate vietățile mării. Astfel, se scurse ca pe nesimțite treizeci de zile, apoi cincizeci de zile trecură ca un ceas… De la o vreme, Doșimaru începu să simtă un fior neliniștit, gândindu-se la părinții săi. I se făcuse dor să se întoarcă pe pământ și îi împărtăși această dorință puternicului stăpânitor din adâncuri. Acela îl lăsă să plece, iar la despărțire îi făcu trei daruri. Cel dintâi dar era perla fluxului. Când o ridicai sus, deasupra capului, marea năvălea pe uscat, înecând totul cu talazurile ei. Iar când o coborai, marea se întorcea liniștită în matca ei. Al doilea dar era perla sațiului. Când o puneai pe limbă, erai sătul cincisprezece zile în șir, ca și cum ai fi mâncat din belșug în fiecare zi, iar în afară de asta avea puterea să vindece orice boală. Al treilea dar era perla „Urechi-agere”. Când o duceai la ureche, pe dată pricepeai graiul tuturor păsărilor și animalelor, în afară de perlele vrăjite, stăpânitorul dragonilor îi dărui băiatului un rând de haine aurite, călăuzindu-l apoi cu barca până la țărmul unde se afla templul lui Sumiyoshi.
Doșimaru ajunse pe pământ și privi în jur. Când pogorâse în adâncul mării, pe câmpuri lanurile începuseră să înverzească și orezul abia încolțise, iar acum, lanurile de spice coapte se legănau sub adiere…
Doșimaru era încă un copil. Nu știa nici ce să facă, nici încotro s-o apuce. Cum stătea el așa, deodată se apropie în zbor o lebădă albă. Doșimaru duse repede la ureche perla năzdrăvană și auzi glasul lebedei, prelung:
— Doșimaru, grăbește-te către casă! Mama ta vitregă s-a sfârșit de tristețe, iar tatăl tău e bolnav.
Doșimaru se umplu de mâhnire. Lebăda strigă iarăși:
— Tu, pesemne că nici nu cunoști drumul. Vino în urma mea, eu voi zbura încet, călăuzindu-te.
Doșimaru merse în urma lebedei și în curând ajunse la casa părintească. Pasărea albă grăise adevărul. Kuzunoha, mama lui vitregă, murise de tristețe. Iasunari zăcea bolnav, abia mai răsuflând.
Doșimaru îl atinse pe tatăl său cu perla vrăjită și Iasunari se făcu pe dată sănătos.
Într-o zi, Doșimaru văzu un porumbel care se așezase pe cerdacul casei și gângurea fără încetare. Băiatul duse grabnic perla la ureche și desluși ce spunea zburătoarea:
— Doșimaru, Doșimaru, du-te repede în cetatea împărătească! Dacă nu te duci, rău îți va fi fiindcă vei pierde fericirea!
Băiatul îi ceru îngăduință tatălui său și porni înspre capitală. Nu luase niciun fel de mâncare fiindcă avea cu el perla sațiului: era de ajuns s-o pună pe limbă și cincisprezece zile în șir nu-i mai trebuia mâncare.
Ajunse în preajma capitalei pe la mijlocul zilei, istovit din pricina soarelui arzător, și se culcă pe marginea drumului, la umbra unui copac. Deodată, veniră în zbor doi corbi. Unul dinspre apus, celălalt dinspre răsărit. Se așezară pe copacul cu pricina și începură să grăiască între ei:
— De pe ce meleaguri vii, prietene? întrebă corbul din răsărit.
— Eu vin din Kumano 7, răspunse corbul din apus. Pe la noi, anul acesta a fost secetă mare, lumea suferă de foame. Dar pe la voi cum este?
— La noi în capitală toate ar fi bune, răspunse corbul din răsărit. Numai că oamenii sunt niște făpturi cumplite. Vraciul Dornan i-a făcut împăratului o vrajă rea. A îngropat sub colțul dinspre nord-vest al palatului 8 un șarpe care varsă trei veninuri ucigătoare. Oamenii nu știu nimic despre asta. Nici nu le trece prin cap de ce s-a îmbolnăvit împăratul atât de rău. Au chemat fel de fel, de lecuitori, dar niciunul n-a putut să-l tămăduiască pe împărat, fiindcă preaslăvitul nu se va face bine până când nu vor dezgropa șarpele.
„Iată o veste însemnată!” se gândi Doșimaru și o porni grăbit spre capitală. Acolo poposi în casa unui prieten al tatălui său pe nume Țunemoto. A doua zi dimineața, Doșimaru începu să colinde prin oraș, cu bățul de bambus în mâni. Mergea și striga din răsputeri:
— Este demn de milă cel care nu știe de ce l-a ajuns năpasta!
Tocmai atunci treceau pe stradă slujitorii vraciului Doman. Auzind cuvintele lui Doșimaru, își ziseră: „Pesemne că nu degeaba rostește băiatul acesta asemenea cuvinte cu tâlc!” Și niciuna, nici două, se repeziră asupra ui Doșimaru, să pună mâna pe el. Acesta însă îi cotonogi zdravăn cu bățul lui de bambus, încât fură nevoiți s- o ia la fugă cât îi țineau picioarele.
Țunemoto auzi întâmplarea și a rămas uimit de puterea băiatului. Doșimaru îi spuse însă:
— Asta nu-i nimic. Eu pot chiar să-l tămăduiesc pe împăratul nostru.
Țunemoto îi dădu crezare și înfățișându-se la împărat, îl vesti că în capitală a venit un vraci, care se leagă să-l tămăduiască de boala lui.
Vrăjitorul Doman, care tocmai se afla în odaia bolnavului, strigă mânios:
— Eu și numai eu am să-l lecuiesc pe împărat! Mie mi-a fost
încredințată treaba asta și o să-mi părăsesc îndatorirea din pricina laudelor prostești ale unui băiețandru de pe uliți!
Țunemoto își ieși din fire:
— Dacă-i așa, spuse el, atunci să punem la cale o întrecere între Doman și Doșimaru. Fiecare să-și arate iscusința. Cine se va dovedi mai tare, acela o să-l îngrijească pe împărat.
Zis și făcut. Mikadoul dori și el să fie de față la întrecerea dintre cei doi vraci, îl chemară pe Doșimaru și îl așezară față în față cu vrăjitorul Doman.
Mai întâi, Doșimaru luă o hârtie și o puse într-un vas de flori. Apoi o atinse cu bățul de bambus și deodată hârtia se schimbă într- un pomuleț. Ramurile lui se acoperiră cu flori roșii și îndată palatul se umplu de miresme.
Doșimaru luă apoi altă fâșie de hârtie, o tăie în bucăți mărunte, le atinse cu bățul de bambus și se schimbară în privighetori. Privighetorile zburară pe crengile copăcelului și începură să cânte. În cele din urmă, Doșimaru bătu de trei ori din palme și totul pieri.
Înțelegând că se află în fața unui potrivnic de soi, Doman căzu pe gânduri. Luă două pagini hârtie și făcu din ele un șarpe. Șarpele se târî înspre Doșimaru, gata-gata să-l muște. Dar băiatul nu se clinti. Se uită doar o dată la șarpe și acesta pieri fără urme.
„Într-adevăr, chiar dacă-i așa de mic, e un mare vrăjitor” își zise Doman. Pe nebăgate de seamă puse într-o lădiță douăsprezece lămâi și portocale, apoi îl întrebă pe băiat:
— Ghicește ce-am pus în lădiță? Și câte anume?
Doșimaru, care nu era în stare să ghicească, înclină încetișor bățul de bambus, iar acesta îi șopti la rândul lui ceva.
— Doisprezece șoareci! răspunse Doșimaru, după povața bastonașului său de bambus.
Plin de bucurie că l-a învins pe băiat, vrăjitorul deschise lădița și când colo, ce să vezi: în toate cutiuțele începură să sară șoareci mărunți. Erau tocmai doisprezece…
Pricepând că a fost biruit, Doman o luă la fugă. Doșimaru însă ridică deasupra capului perla fluxului și în aceeași clipă un val înalt sosi năprasnic de pe întinsul mării, acoperindu-l cu totul pe Doman. Astfel își găsi sfârșitul vrăjitorul cel rău.
Doșimaru coborî perla jos de tot:
— Valule, retrage-te, retrage-te!
Valul se trase înapoi, ascultător. Băiatul spuse apoi:
— Maria ta, poruncește să se sape sub colțul dinspre nord-vest al palatului. Acolo vrăjitorul a îngropat un șarpe care varsă neîncetat trei veninuri ucigătoare. Acesta e pricina bolii tale.
Slujitorii împărătești alergară să îndeplinească porunca. Și, într- adevăr, aflară acolo, șarpele cel veninos. De cum îl striviră, împăratul se vindecă.
Doșimaru primi o răsplată bogată și se întoarse la casa tatălui său, sprijinit în bățul de bambus.
1 Mikado – „Porțile (înalte ale) Palatului imperial” – titlu echivalent cu împăratul Japoniei.
2 Kerai – În Japonia medievală, slujitor sau vasal, membru al escortei unui demnitar.
3 Frunză de Iederă.
4 Zeul Sumiyoshi este considerat stăpânul valurilor. El este protectorul navigatorilor. Templul lui se afla pe țărmul Sumiosi, unde astăzi, pe locul unui sătuc de pescari, se află orașul Osaka.
5 Mon – veche monedă japoneză.
6 Conform legendelor vechi japoneze, Stăpânul dragonilor este zeul mărilor, stăpânul stihiei apelor. Trăiește pe fundul oceanului într-un palat superb, împreună cu frumoasa lui fiică Otohime, și se arată oamenilor luând înfățișarea unui bătrân majestuos.
7 Kumano – localitate în prefectura Wakaiama, unde se află vestite temple șintoiste. În ele se vând amulete de hârtie pe care sunt reprezentați corbi. Unii cercetători japonezi consideră că denumirea zeului cinstit în aceste temple – Goojin – se trage de la zeul scandinav Odin, pe umerii căruia stăteau doi corbi care făceau profeții.
8 Orientarea nord-vestică era considerată nefericită, fiindcă, zice-se, este deschisă invaziei forțelor demonice.