Era o zi caldă și luminoasă, de primăvară. Ciocârlia coborâse pe câmp, între ierburi, să odihnească. Deodată, chiar lângă dânsa, cârtița scoase capul din mușuroiul ei, grăindu-i:
— Draga mea ciocârlie, n-ai vrea să-mi îndeplinești o rugăminte?
— Cum nu, bucuroasă, numai să-mi stea în puteri, răspunse ciocârlia.
— Uite ce e, odinioară i-am împrumutat soarelui niște bani. A trecut cam multișor de atunci, însă el se vede c-a uitat să mi-i înapoieze. Se întâmplă să am mare nevoie acum. Tu să zbori sus de tot. Treci pe la soare și roagă-l să-mi întoarcă datoria.
Biata ciocârlie crezu numaidecât minciuna viclenei vietăți și, luându-și avânt, se înălță la lumina soarelui, unde începu să ciripească:
— Datorria! Datorria! Soarre, întoarrce datorria!
Soarele se aprinse de mânie ca o vâlvătaie. Până și norii din jur se făcuseră roșii ca jarul.
— Defăimătoareo! Să-mi spui îndată când și de la cine am împrumutat eu bani! mugi el atât de năprasnic, încât ciocârlia căzu amețită la pământ.
Dar după câteva clipe, venindu-și în fire, nedomolita pasăre se înălță iarăși în văzduh:
— Datorria! Datorria! Soarre, întoarrce datorria!
— Ei, lasă că te-nvăț eu minte! strigă soarele cu ochii scânteind de furie.
Speriată, ciocârlia se lăsă la pământ, pentru ca îndată să se înalțe din nou, plină de îndrăzneală.
…Și-așa se întâmplă mereu de atunci. De teamă să n-o ajungă mânia arzătoare a soarelui, cârtița nu mai iese la lumină din tainița ei. Ciocârlia însă n-a aflat adevărul nici până astăzi. În zilele senine, de primăvară, ea se înalță sus de tot, în văzduh, ciripind neobosită:
— Datorria! Datorria! Soarre, întoarrce datorria!