Se povestește că odată, demult, trăia un om grozav de leneș, care pe deasupra se mai credea și grozav de isteț. Cum se apuca de-o treabă, cum o lăsa baltă: fie că i se părea prea grea, fie că i se părea câștigul prea mic.
Azi așa, mâine tot așa, până când auzi el că undeva, în mijlocul mării, se află o insulă cu oameni cu un singur ochi în frunte.
„Ehei, își zise istețul nostru, tare bine ar fi să prind eu o asemenea dihanie cu un singur ochi. Aș vârâ-o într-o cușcă și aș arăta-o lumii întregi. Dar firește, nu pe degeaba. Oricine ar da bucuros un bănuț de aramă, să vadă o astfel de minunăție. Da, da, aș câștiga o mulțime de bani.”
Zis și făcut, împrumută o barcă de la un vecin și porni în largul mării, să caute țara oamenilor cu un singur ochi.
Călători el multă vreme, lopătând din greu, înfruntând valurile și furtunile, până ce, tocmai când era să-și piardă nădejdea, ajunse la țărmul unei insule înverzite. Din desișul pădurii îi apăru în cale o namilă cu un singur ochi în frunte.
Istețul nu mai putea de bucurie. „Mai întâi, își făcu el socoteala, o să ademenesc matahala în barca mea. Apoi, mâna pe vâsle, și pe-aci ți-e drumul. Curând am să fiu cel mai bogat om de pe lume.”
Însă chiar atunci, arătarea, care-l privea țintă cu singuru-i ochi, începu să strige cât îl ținea gura:
— Fraților, veniți repede încoace! Veniți să vedeți ce n-ați mai văzut! Marea ne-a adus un oaspete ciudat: o făptură cu doi ochi…
La strigătul lui, pe țărm se arătară o mulțime de oameni cu un singur ochi. Fără să mai stea mult pe gânduri, puseră mâna pe musafirul nepoftit și, după ce se minunară o vreme de înfățișarea lui, îl băgară într-o cușcă de bambus.
Îl purtară astfel prin toată țara, arătându-l oricui, dar, firește, nu pe degeaba. Și fiecare plătea bucuros un bănuț de argint, ca să-l vadă pe omul cu doi ochi.