Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le-a aşezat pe o farfurie.
Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era nimeni în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună şi o mîncă pe furiş.
Cînd s-a apropiat ora prînzului, mama a numărat prunele şi văzînd că lipseşte una, i-a spus tatălui.
Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:
— Ia să-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mîncat cineva din voi o prună?
— Nu, au răspuns copiii în cor.
Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:
— Nu, n-am mîncat-o eu!
— Că unul din voi a mîncat pe ascuns o prună, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorocirea-i alta. Fiecare prună are înăuntru un sîmbure. Şi dacă cineva nu ştie cum să le mănînce şi înghite sîmburele, a doua zi moare. De asta mi-e frică.
Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:
— Ba nu, că sîmburele l-am aruncat pe fereastră.
Toţi au izbucnit în rîs, iar Vania a început să plîngă.