Pe insula Sumatra trăia un ţăran sărac. Pe peticul lui de pământ creştea un singur bananier.
Odată, trei drumeţi trecură pe lângă bordeiul săracului: un călugăr, un vraci și un cămătar. Cămătarul, cel dintâi, a zărit bananierul. Şi așa le-a grăit însoţitorilor lui:
— Noi suntem trei, iar ţăranul e unul. Cum ne-ar putea împiedica să ne-nfruptăm din bananele lui?
Şi cei trei ticăloși începură a mânca nepăsători, sub ochii ţăranulul, poamele singurului său bananier.
— Ce faceţi, cinstite feţe? a strigat deznădăjduit ţăranul. Sunt doar bananele mele!
— Ei și ce-i dacă-s ale tale? a-ntrebat cu obrăznicie călugărul.
— Ne-au fost pe plac și, iacă, le mâncăm — a adăugat vraciul.
— Şi nu ne stânjeni… c-o pățeşti urât! l-a înfricoşat cămătarul.
“Ei sunt trei, iar eu unul — și-a zis ţăranul. Nu mă ţin curelele să mă iau în beţe cu ei. Dar nici nu pot privi cu linişte cum se gospodăresc pe pământul meu”.
Şi, întorcându-se către oaspeţii nepoftiţi, a spus:
— Mare-i cinstea de a vedea în casa mea un slujitor al cerului și un mare vraci. Dar mă întreb ce caută lângă voi un nevrednic de cinste, de teapa cămătarului. Ia priviţi numai cât e de lacom: În vreme ce voi rupeţi o banană, el rupe cinci, ba încă pe cele mai coapte!
Atunci călugărul a strigat, scos din fire:
— Cămătar hulpav! Ai vădit lipsă de cinste faţă de un slujitor al cerului! Şterge-o, cât nu ne răfuim cu tine!
“Ei sunt trei, iar eu unul” — și-a zis cu spaimă cămătarul și s-a grăbit să spele putina.
Călugărul și vraciul urmau să culeagă din pom, nestingheriţi, bananele. Atunci ţăranul s-a întors, cu asemenea cuvinte, către vraci:
— Nu te supăra, cinstită faţă, dar mi se pare că ştiinţa ta nu e în stare să vindece bolile oamenilor.
— Ce pricepi tu din ştiinţa mea, neghiobule! O mulţime de oameni s-au lecuit mulţumită sfaturilor mele!
— Eu cred, totuși, că s-au lecuit pentru că aşa a vrut cerul.
— Ce-amesteci cerul aici? Eu îi lecuiesc pe oameni, nu cerul!
— Ce spui, neobrăzatule! i-a sărit călugărului ţandăra. Cutezi să te îndoiești de atotputernicia cerului?
— Sfinte părinte, dar el pângărește cerul! a rostit și ţăranul. Păcatele cele mai grele se află întotdeauna alături de asemenea neobrăzaţi.
— Lipseşte dinaintea mea! a spus călugărul.
“Ei sunt doi, iar eu unul” — și-a zis vraciul și, uitând de banane, a luat-o la fugă.
Când ţăranul și călugărul rămaseră singuri, unu la unu, l-a întrebat ţăranul pe călugăr:
— O, tu, cunoscător al atâtor legi sfinte, oare nu te opresc legile astea să-ți însuţești avutul altuia?
— Asta cam așa e — a întărit călugărul.
— Atunci de ce mănânci niște banane care nu-s ale tale?
Până să se gândească el ce să răspundă, ţăranul a și pus mâna pe un băţ și, arătându-i călugărului drumul, a zis:
— Vezi-ţi de drum, sfinte părinte! Şi pe viitor nici prin apropierea pomului meu să nu mai treci!
S-a uitat ponciș călugărul la bățul din mâna ţăranului și a plecat.
Iac-așa a scăpat ţăranul cel isteţ de oaspeţii nepoftiţi.