Acum 230 de ani trăia sub stăpânirea unui daimyo din provincia Inaba un tânăr numit Shirai Gompachi care, când abia împlinise 16 ani, își câștigase deja o reputație pentru frumusețea și curajul sau, și pentru iscusința în mânuirea armelor. Într-o zi, unul dintre câinii lui s-a luptat cu un câine aparținând unuia dintre membrii clanului sau și cei doi stăpâni, fiind tineri pasionali, discutând contradictoriu despre al cui câine câștigase bătălia au început să se certe și au ajuns la lovituri. Gompachi și-a omorât adversarul și, ca și consecință, a fost obligat să își părăsească țara, refugiindu-se în Yedo.
Așa ca Gompachi și-a început călătoriile.
Într-o noapte, obosit și cu durere de picioare, a intrat în ceea ce părea a fi un han la marginea drumului, a comandat ceva răcoritor și s-a dus la culcare, neștiind de pericolul care îl amenință: hanul era de fapt locul de adunare al unei găști de tâlhari, în cursa cărora căzuse fără nici măcar să suspecteze aceasta. Geanta lui Gompachi nu era prea valoroasă, dar sabia și teaca valorau cam 300 de uncii de argint și pe acestea tâlharii – care erau zece – puseseră ochii. Ei hotărâseră să îl omoare pe proprietar pentru a le obține, dar el, fără a bănui nimic, a continuat să doarmă simțind o falsă siguranța.
În mijlocul nopții a fost speriat din somnul sau adânc de auzul deschiderii ușii de la dormitorul său și, trezindu-se cu mult efort, a văzut o tânără foarte frumoasă, de 15 ani, făcându-i semne să nu facă zgomot. Fata a venit la capul patului său șoptindu-i:
„Domnule, stăpânul acestei case este șeful unei găști de tâlhari care a plănuit să te omoare în această noapte pentru a îți lua hainele și sabia. Eu sunt fata unui negustor bogat din Mikawa: anul trecut tâlharii au venit la casa noastră și au furat comoara tatălui meu și pe mine. Te rog, domnule, ia-mă cu tine și hai să fugim din acest loc îngrozitor.”
Plângea în timp ce vorbea și la început Gompachi era prea speriat pentru a-i răspunde, dar fiind un tânăr foarte curajos și descurcăreț, și-a revenit imediat din șoc și a hotărât că trebuie să omoare hoții și să o scoată pe această fată din mâinile lor. Așa că a răspuns:
„Pentru că spui tu, îi voi omorî pe acești hoți și te voi salva chiar în această noapte; dar tu, când voi începe să mă lupt, vei fugi afară din casa pentru a nu fi cumva rănită accidental și vei rămâne ascunsă până când mă voi alătura ție.”
După ce au făcut această înțelegere față a plecat pe drumul său. Dar el a stat treaz, ținându-și respirația și așteptând și, când hoții s-au furișat fără zgomot în cameră, unde credeau că victima lor doarme adânc, a înjunghiat primul om care a intrat, acesta căzându-i mort la picioare. Ceilalți nouă, văzând aceasta, au intrat cu săbiile trase, dar Gompachi, luptând cu disperare, a reușit să îi învingă până la urmă, omorându-i. După ce a scăpat de dușmani în acest mod, a ieșit afară și a strigat fata care a venit lângă el alergând, alegând să îl însoțească către Mikawa, unde locuia tatăl sau. Când au ajuns în Mikawa, el a condus fecioara până la casa tatălui ei și i-a povestit cum el fiind prins de hoți a primit ajutorul feței sale care l-a salvat de la moarte din mila sa cea mare. Și cum el, pentru a își plăti serviciul, a salvat-o de la sclavie și a adus-o înapoi acasă. Când bătrânii și-au văzut fata revenită acasă au fost copleșiți de bucurie și au plâns de fericire. În recunoștința lor l-au rugat pe Gompachi să rămână alături de ei, pregătindu-i festine și oferindu-i distracții cu cea mai mare ospitalitate. Dar fiica lor, care se îndrăgostise de el pentru frumusețea și onoarea lui, își petrecea zilele gândindu-se la el și numai la el. Tânărul însă, în ciuda bunăvoinței negustorului, care dorea să îl adopte ca pe fiul sau încercând din răsputeri să îl convingă să accepte aceasta, voia să ajungă la Yedo și să se angajeze ca ofițer la casa unui lord; așa ca el a refuzat darurile tatălui și discursurile blânde ale fiicei și s-a pregătit de călătorie. Bătrânul negustor, văzând ca Gompachi nu putea fi convins să își schimbe telurile, i-a dat un cadou de despărțire constând în 200 de uncii de argint și cu mult regret și-a luat la revedere.
Dar fecioara jelea, stătea plângând din toată inima pentru că dragostea sa plecase. El, gândindu-se mai mult la ambiție decât la dragoste, a venit la ea și a consolat-o și i-a spus: „Încetează să mai plângi, draga mea, și nu mai jeli, pentru că mă voi întoarce în curând la tine. Tu, între timp, să îmi fii loială și fidelă, îngrijindu-ți părinții cu pioșenie.”
Așa că ea și-a șters lacrimile și a zâmbit din nou când l-a auzit promițându-i că se va întoarce rapid la ea. Și Gompachi a plecat în drumul său, în curând ajungând lângă Yedo.
Dar pericolele pe care avea să le înfrunte nu se terminaseră: într-o noapte târzie, ajungând la locul numit Suzugamori, în vecinătatea lui Yedo, s-a întâlnit cu șase tâlhari care l-au atacat, vrând să îl omoare și să îi fure toate posesiile. Netulburat, și-a scos sabia și a omorât pe doi dintre ei; dar, fiind foarte obosit după lunga sa călătorie, ceilalți patru aproape sigur că îl învingeau dacă nu îl salva un negustor care se întâmpla să treacă pe acolo și, văzându-l în pericol, a venit să îl ajute.
S-a dovedit că acest negustor blând, care l-a ajutat fără să clipească pe Gompachi, era de fapt Chobei din Bandzuin, șeful Otokodate sau Societatea Prietenoasă a negustorilor din Yedo – un om faimos în analele orașului ale cărui viața și aventuri sunt recitate pana în această zi, făcând subiectul unei alte povești.
Când tâlharii au dispărut, Gompachi, întorcându-se către salvatorul sau, a spus:
„Nu știu cine sunteți, domnule, dar trebuie să vă mulțumesc pentru că m-ați salvat dintr-un mare pericol.”
Și în timp ce continua să își exprime recunoștința, Chobei i-a răspuns:
„Nu sunt decât un modest negustor, un om umil și, dacă tâlharii au fugit, a fost mai mult norocul dumneavoastră decât meritul meu. Dar nu pot decât să vă admir pentru cum ați luptat. Ați dat dovadă de un curaj și o pricepere mult peste vârsta dumneavoastră, domnule.”
„Într-adevăr”, a răspuns tânărul zâmbind încântat la auzirea laudei, „sunt încă tânăr și neexperimentat și îmi este chiar rușine de stilul meu neîndemânatic de a mânui sabia.”
„Și pot să vă întreb domnule, sunteți legat de vreun stăpân?”
„Sunt doar un ronin și nu am un țel bine stabilit.”
„Aceasta este o slujbă proastă” a spus Chobei, fiindu-i milă de tânăr. „Însă, dacă îmi scuzați îndrăzneala de a vă face o asemenea ofertă, fiind doar un negustor, până când vă veți găsi un loc de muncă, vă pun sărăcăcioasa mea casă la dispoziție.”
Gompachi a acceptat oferta noului său prieten de încredere cu multe mulțumiri; așa ca Chobei l-a condus la casa sa, unde l-a cazat și l-a distrat cu multă ospitalitate pentru câteva luni. Și acum Gompachi, neavând nicio grijă pe lume, a căzut în patima viciilor, ducând o viața fără scop, gândindu-se la nimic altceva decât la satisfacerea mofturilor și dorințelor sale; a început să frecventeze Yoshiwara, un cartier al orașului destinat caselor de ceai și altor case de plăceri, unde frumusețea sa atletică a atras multă atenție și l-au făcut un favorit între toate frumoasele cartierului.
Cam tot atunci, bărbații au început să laude farmecele lui Komurasaki, sau „Micuța mov”, o tânără care venise de curând la Yoshiwara și care își depășea rivalele în frumusețe și complimente. Gompachi, ca și restul lumii, a auzit atât de multe despre faima ei încât a hotărât să se ducă la casa care o ținea,
„Cele trei coaste ale marii”, și să evalueze singur dacă ea își merita laudele. Deci a pornit către fata într-o zi și, ajungând la „Cele trei coaste ale marii”, a cerut să o vadă pe Komurasaki. A fost îndrumat către camera în care aceasta stătea, înaintând către ea; dar când ochii li s-au întâlnit, amândoi au scos un țipăt de uimire pentru ca aceasta Komurasaki, faimoasa frumusețe a Yoshiwarei, s-a dovedit a fi fata pe care Gompachi o salvase cu câteva luni în urmă din ascunzătoarea hoților și pe care o redase părinților săi din Mikawa. O lăsase în prosperitate și cu influența, cel mai drag copil al unui tată bogat, când schimbaseră jurăminte de dragoste și de fidelitate; și acum se întâlneau într-o ceainărie comună în Yedo. Ce schimbare! Ce contrast! Cum se schimbaseră bogățiile în rugină și jurămintele în minciuni!
„Ce este asta?” a strigat Gompachi când și-a revenit din șoc. „Cum de te găsesc aici urmând această profesie necurată, în Yoshiwara? Te rog explică-mi aceasta, pentru ca în mod sigur există un mister pe care nu îl înțeleg.”
Dar Komurasaki – care în mod neașteptat își reîntâlnise iubitul după care tânjise și era împărțită între rușine și bucurie – a răspuns, plângând:
„Într-adevăr! Povestea mea este una tristă și prea lungă. După ce ne-ai părăsit anul trecut, calamitățile și ghinionul au căzut peste casa noastră; și când părinții mei au devenit săraci, am ajuns la capătul răbdării neștiind cum să îi susțin: așa că mi-am vândut nenorocitul acesta de corp stăpânului acestei case și am trimis niște bani mamei și tatălui meu; dar, în ciuda acestora, problemele s-au înmulțit asupra lor și acum, în sfârșit, au murit în mizerie și jale. Și uite așa trăiește în această lume largă o nefericită ca mine! Dar acum că te-am întâlnit din nou – tu care ești atât de puternic – mă poți ajuta pe mine care sunt atât de slabă. M-ai salvat o dată, te implor, nu mă abandona acum!”. Și în timp ce își spunea povestea demnă de mila lacrimile șiroiau din ochii ei.
„Aceasta este într-adevăr o poveste tristă.” a spus Gompachi, foarte afectat de istorisire. „Trebuie să fi fost foarte mult ghinion în familia ta care cu atât de puțin timp în urmă era atât de înfloritoare.
Însă nu mai jeli pentru că nu te voi renega. Este adevărat că sunt prea sărac pentru a te răscumpăra din sclavie, dar în orice caz mă voi strădui să nu mai fi chinuită. Iubește-mă deci și pune-ți toată încrederea în mine.” Când l-a auzit vorbind atât de tandru s-a simțit consolată și nu a mai jelit, deschizându-și întreaga inimă lui, uitându-și necazurile din trecut în marea bucurie de a îl fi întâlnit din nou.
Când a venit timpul ca el să plece, a îmbrățișat-o cu mult drag și s-a întors la casa lui Chobei; dar nu putea să și-o alunge pe Komurasaki din minte și se gândea numai la ea, așa că s-a obișnuit într-un final să se ducă zilnic la Yoshinawara să o vadă și, dacă vreo întâmplare îl împiedica să o viziteze, ea, lipsindu-i iubitul, devenea nerăbdătoare și îi scria pentru a îl întreba de ce absentează. Continuându-și modul de viața, banii lui Gompachi au început să se termine și, fiind un ronin fără un stăpân constant, nu avea nicio metodă de a își reînnoi fondurile. Fiindu-i rușine să apară fără un ban la „Cele trei coaste ale marii”, un spirit rău s-a dezvoltat înlăuntrul său și a omorât un om, furându-i banii și cheltuindu-i la Yoshinawara.
