Era o zi caldă de primăvară. Heisaku porni în munți să cosească fânul. Soarele ardea plăcut și leneșului Heisaku îi veni chef să se odihnească și să-și încălzească spinarea. Se așeză pe o buturugă, începu să privească cerul albastru și să asculte ciripitul vrăbiilor. Ascultă el ce ascultă și uită cu totul de treabă.
Când se sătură de atâta ședere, scoase din buzunar zarurile și începu să se joace. Zarurile cădeau pe o lespede de piatră mare și netedă, care se afla lângă buturugă. Heisaku spunea întruna:
Zaruri, zaruri!
Așezaţi-vă, zaruri,
Albe zaruri!
Deodată, din spate, dintr-un pin înalt, se auzi o voce subțirică:
— Heisaku, ce faci aici?
Heisaku se sperie. Se uită înapoi și, pe-o creangă de pin, văzu pe dracul cel năsos, Tengu, pe adevăratul Tengu, așa cum apărea el în desene: cu nasul lung, mai lung decât capul, ținând în mână un evantai.
Heisaku căzu în genunchi, începu să tremure și să plângă.
— Fie-ți milă, Tengu, nu mă omorî!
— Nu-ți fie teamă, îi spune Tengu cu blândețe. N-am de gând să te ucid. Vreau să știu numai ce arunci tu acolo și de ce bolborosești asemenea vorbe? Ce ai în mână?
— Astea? Sunt zaruri. Uite, vezi, așa cum s-au potrivit acum, fac un punct; așa, fac două, dar pot să se nimerească și trei, și patru, și chiar șase. La zaruri se pot câștiga mulți bani.
Tengu nu înțelegea nimic, dar își zise totuși că povestea cu zarurile este o treabă amuzantă. Ar fi vrut să aibă și el așa ceva.
— Heisaku, dă-mi mie zarurile tale.
Dar Heisaku nu se învoi.
— Cum să-ți dau zarurile? E ca și cum ți-aș da capul. Nu pot să fac asta!
Năsosul Tengu dori atunci și mai mult să obțină zarurile.
— Doar nu ți le-am cerut de pomană! În schimbul lor îți voi da ceva care-ți va plăcea foarte mult, îi spuse el cât se poate de mieros.
— Ce-mi dai?
— Iată ce!
Și Tengu îi arătă evantaiul pe care-l ținea în mână.
— Numai atât? Ce să fac cu un evantai vechi și ferfenițit?
— Cum? Tu nu știi ce putere are evantaiul lui Tengu? Îți explic îndată. Dacă ciocănești în partea cu desene a evantaiului și vei spune de trei ori: „Nasule, lungește-te! Nasule, lungește-te! Nasule, lungește-te!”, atunci vârful nasului tău, sau al cui vei dori tu, o să se lungească. Dacă vrei ca nasul să crească și mai mult, ciocănești mai tare. Dacă dorești ca nasul să crească mai încet, bați mai încet. Când vrei ca nasul să se scurteze, poți s-o faci și pe asta; trebuie doar să ciocănești în fața cealaltă a evantaiului și să spui de trei ori: „Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te!” Și nasul se va micșora. Vezi ce lucru minunat e evantaiul lui Tengu? Ia spune, crezi sau nu? Altfel, numaidecât fac să-ți crească nasul tău borcănat până dincolo de cap.
Heisaku se sperie și își acoperi nasul cu mâna.
— Te cred, te cred! Cruță-mă! Cum aș putea trăi cu un nas așa de lung?
— Atunci, hai să facem schimbul! Poftim evantaiul meu, iar tu îmi dai zarurile.
— Bine, răspunse Heisaku.
Era tare bucuros, dar se prefăcea că ascultă numai de frică.
Heisaku îi dădu lui Tengu zarurile sale vechi, crăpate, primind în schimb evantaiul cel fermecat, apoi, mulțumit, plecă spre casă.
Heisaku cel leneș mergea încet pe drum și își zicea: „Pe cine aș putea încerca puterea fermecată a acestui evantai?”
Deodată, el zări un cortegiu solemn: patru servitori purtau o frumusețe de fată într-o lectică de bambus, sub un baldachin de mătase, iar în față, în spate, la dreapta și la stânga mergea mulțime de slujitori.
Această frumoasă fată era fiica celui mai bogat prinț din regiune.
„Ia să încerc să-i lungesc nițel nasul! O să fie amuzant!” își zise Heisaku.
Se strecură pe furiș în gloata servitorilor, ajunse chiar lângă palanchin 1, bătu ușurel pe fața deschisă a evantaiului și șopti de trei ori:
— Nasule, lungește-te! Nasule, lungește-te! Nasule, lungește-te!
Și iată că nasul frumoasei fete se îndoi ușor, apoi începu să se lungească o dată, de două ori, de trei ori cât era înainte. Peste două-trei zile se zvoni peste tot că fiica prințului s-a îmbolnăvit de o boală neobișnuită: i-a crescut în sus vârful nasului și acum seamănă cu Tengu. Nici leacurile doctorilor, nici rugăciunile călugărilor, nici descântecele vrăjitoarelor – nimic n-o putea ajuta. Sărmana prințesă s-a închis în palatul său, și-a acoperit fața cu un voal și plânge întruna. Părinții ei nu știu ce să mai facă de durere.
În sfârșit, în fața porții apăru un mare anunț:
Cine o să tămăduiască prinţesa de boala sa nemaiauzită, acela o va lua de nevastă.
Când Heisaku văzu anunțul, dădu fuga acasă, își luă evantaiul fermecat și se îndreptă degrabă spre palat.
— Eu pot s-o vindec pe prințesă! spuse Heisaku, îndată ce-i dădură drumul în palat.
Slugile îl conduseră imediat în iatacul prințesei. Heisaku se înclină adânc în fața ei, ciocăni cu degetul în cealaltă față a evantaiului și șopti de trei ori:
— Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te!
Numaidecât nasul începu să se micșoreze o dată, de două ori, apoi de trei ori și nasul preafrumoasei deveni tot așa de frumos precum fusese înainte. Iar prințesa deveni mai frumoasă ca înainte.
Acum nu mai era nimic de făcut, trebuia să se mărite cu Heisaku.
Astfel, cu ajutorul evantaiului cel fermecat al lui Tengu, leneșul Heisaku deveni omul cel mai bogat din sat. Putea să mănânce țipari prăjiți cu orez alb, cât îi poftea inima, zile în șir putea zăbovi în pat, se putea plimba prin munți și – mai ales – nu trebuia să facă nimic. Uite așa trăia el. Într-o zi se ghiftuia până nu mai putea, în altă zi dormea tot timpul, în cea de a treia zi haihui și apoi o lua de la capăt. Curând însă se sătură să nu facă nimic, era prea plictisitor.
Într-o zi, Heisaku stătea lungit în grădină și căsca plictisit. Și ca să se amuze într-un fel, scoase evantaiul de la cingătoare, se uită la el și își zise: „Oare nasul meu cât s-ar putea lungi?” Și dintr-o dată se înveseli, bătu în evantai și rosti de trei ori:
— Nasule, lungește-te! Nasule, lungește-te! Nasule, lungește-te!
Numaidecât nasul lui Heisaku se îndreptă în sus și începu să crească. A crescut de trei ori mai mare. Heisaku mai bătu o dată. Nasul se lungi de șase ori, apoi se făcu mai înalt decât casa, mai înalt chiar decât un copac. Crescuse atât de înalt, că chiar Heisaku nu mai putea să-și vadă vârful nasului.
Heisaku era voios mare. Începu să lovească în evantai cu toată puterea. Nasul se tot lungi, ajunse mai sus de nori, până la cer, și-l străpunse.
Sus, sus se ivi în acest timp Tunetul, care văzu că ceva subțire, roșu și ascuțit, străpunge cerul și se cațără tot mai sus. Tunetul se miră. „Seamănă cu un morcov. N-am văzut niciodată morcovi care să crească în cer, ba și cu vârful în sus!” Apoi trase cu putere de morcov.
— Au! strigă Heisaku de jos, de pe pământ.
Deși vârful nasului ajunsese departe, era vârful propriului său nas și pe sărmanul Heisaku începu să-l doară. Întoarse totuși repede evantaiul, ciocăni în fața opusă, strigând:
— Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te! Nasule, scurtează-te!
Și, într-adevăr, dintr-o dată nasul începu să se micșoreze: o dată, de două ori, de trei ori. Numai că Tunetul era mai puternic decât Heisaku. Nasul se micșoră treptat, dar vârful îi rămăsese ca și până atunci în cer. Și fiindcă vârful nasului nu putea să se întoarcă din cer pe pământ, Heisaku fu nevoit să se ridice până acolo. Mai întâi trebui să se desprindă cu totul de pământ. Cu cât scădea nasul, cu atât Heisaku se înălța mai sus. Se ridică mai sus decât casa, mai sus decât copacul cel mai înalt din grădină, mai sus de nori și, în sfârșit, ajunse până la cer. Dar gaura pe care o făcuse cu nasul era atât de mică, încât Heisaku nu putea să treacă prin ea. Și astfel a rămas sus pe cer, suspendat de vârful propriului său nas.
Mai atârnă acolo și astăzi.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 20, 1996 [p. 129- 136]
* Palanchin (rar) – lectică (n. red.).