Cîînile pe gerul tare,
Cînd ningea zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vîrîndu-și sub ooadă botul,
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănindu-i dinții-n gură
Zicea : O, cît e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de purici din casă.
Dar acum ca-să-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vînt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi cap sec și la mine!
C-astă-vara fuse bine,
Și era destule oase
Prin curte de mine roase.
N-am strîns sa le fac grămadă,
Ci au rămas sup zăpadă.
Numai -cu te-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare,
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai sa-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
Precum a mai fost odată,
S-apuc să strîng oase goale,
Țot ciolane de rasoale.
Și cînd le roz, să-mi zic mie:
Mă! vezi, fă iconomie,
Nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vie gerul cît îi place.”
Așa cîinele sirmanul
Făcîndu-și, cum am zis, planul,
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara,
Începe oase s-adune,
Merge, la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt pază mare,
P-alți cîini să le ia nu lasă,
Ca-i trebui să-și facă casă.
După ce-a strîns puțintele,
S-a întins pe lîngă ele,
Ș-începu să se privească
Ca s-apuce să zidească.
Dar uitîndu-se-n lungime,
La toat-a lui întregime,
Și nădușindu-l căldura,
Zise: U! a! căscînd gura,
Und-așa oase mulțime
După toat-a mea-ntregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare.
Cum va fi fost nu țiu minte,
Voi vedea d-acu nainte.”
Ș-aceasta zicînd în sine,
S-a pus să le roază bine.
Mulți cînd dau peste nevoie
Să frîng și să încovoie
Zicînd : De azi înainte,
Asta mă învață minte.
Apoi răul dacă ‘trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gîndește,
D-următor nu să ferește.