Se spune că, la aniversarea urcării sale pe tron, un împărat și-a dorit să aibă cel mai frumos paravan din câte fuseseră vreodată; așa că porunci să vină la palat pictori vestiți din întreaga țară.
Se perindară mulți prin fața împăratului, însă lui nu-i plăcu nimic din ce îi arătară ei. Atunci trimise după cel mai renumit pictor, care locuia departe, într-o peșteră departe de oraș, și îi împărtăși dorința sa: pe paravanul din sala tronului să-i fie desenați doi dragoni, unul albastru și unul galben, care să înfățișeze puterea și trăinicia imperiului.
Artistul răspunse că el va picta cei doi dragoni pe mătase neagră, dar o mătase fină, țesută mai cu osteneală decât tot ce se pomenise până atunci în imperiu.
— Până va fi gata mătasea mă voi întoarce în peștera mea și voi avea timp să mă pregătesc îndelung să pictez dragonii.
La porunca împăratului lucrul începu de îndată; dură mult timp, căci mătasea o făceau numai din firul anumitor viermi de mătase, hrăniți cu frunze de dud proaspete. În ciuda tuturor precauțiilor luate, puțini viermi au putut fi salvați, iar firele obținute – prea puține pentru mătasea necesară. A fost nevoie apoi de țesători neîntrecuți pentru mătasea unor fire atât de fine…
În sfârșit, mătasea pentru paravan a fost isprăvită. Împăratului i-a plăcut atât de mult încât porunci să i se facă iute o ramă de fildeș. A doua zi trimise un slujitor la peșteră să-l anunțe pe artist că totul este pregătit și că poate veni neîntârziat să picteze dragonii. Dar pictorul spuse slujitorului împărătesc că n-a terminat pregătirea lucrării și-l roagă pe împărat să mai aibă răbdare. Acesta așteptase destul de mult să fie țesută mătasea și era nemulțumit de-atâta întârziere, dar înțelese că artistul vrea să realizeze ceva cu totul deosebit și se învoi cu amânarea cerută. De fiecare dată când trecea pe lângă paravan abia se stăpânea să nu se înfurie, până într-o zi, când trimise din nou un slujitor la pictor să-i reamintească de promisiunea făcută.
Meșterul răspunse că dacă ar ceda rugăminții împăratului imediat, nu va fi în stare să picteze niște dragoni demni de cel mai frumos paravan văzut vreodată. Trebuia – spunea el – să-și continue schițele începute; și-i ceru un nou răgaz…
Împăratul, în ciuda nerăbdării sale, fu silit să aștepte iar.
Timpul trecea, iar pictorul nu dădea niciun fel de știre că ar fi terminat lucrul schițelor. De fiecare dată când se uita la paravan împăratul simțea cum sporește în el nemulțumirea, iar într-o zi, la capătul răbdării fiind, trimise un slujitor cu poruncă să-l aducă pe pictor, fie de bună voie, fie cu forța, la curte.
Pictorul veni la palat și îi spuse împăratului:
— Cred că acum pot picta dragonii.
Ceru să i se aducă vopsea galbenă, vopsea albastră, două pensule lungi și se apropie de paravanul pe care strălucea mătasea cea fină.
Dintr-o singură mișcare pictorul trase o linie subțire galbenă; și tot așa – dintr-o singură trăsătură – făcu o alta albastră. Așeză apoi pensulele alături și anunță că a terminat opera.
De îndată ce îi fu dată știrea împăratului, acesta, fericit să știe că cel mai frumos paravan văzut vreodată va împodobi sala tronului, se grăbi să vină să admire lucrarea celebrului pictor. Când ajunse însă la paravan, nu putu să-și creadă ochilor: două dungi străbăteau de-a latul mătasea cea mai fină. Socoti că pictorul vroise să-și bată joc de el. Artistul îi arătă că cele două linii erau rodul unor căutări îndelungi, timp de ani de-a rândul. Împăratul își ieși din fire de supărare văzând că cineva îndrăznește să-și bată joc de el și-i stricase mătasea țesută cu atâta grijă; porunci imediat ca pictorul să fie aruncat în închisoare.
Astfel fu răsplătită truda artistului retras în peșteră.
La căderea nopții împăratul se culcă, dar nu fu chip să adoarmă.
În umbra iatacului, cele două dungi, una albastră și alta galbenă – făcute de pictor pe paravan – îi treceau prin fața ochilor dintr-o parte în alta și-i păreau că se mișcă și se măresc treptat. Spre mirarea împăratului liniile prindeau apoi chip de dragoni adevărați, care se luptau cu înverșunare. Erau doi dragoni agili și puternici, de parcă ar fi fost vii: scoteau răgete și toată vigoarea lor era concentrată în cele două fâșii de culoare, pe care pictorul le făcuse pe mătasea fină.
După ce veghe toată noaptea admirând dragonii de pe paravan, împăratul hotărî să descopere taina artistului ce săvârșise o
asemenea operă. În zori porunci să se înșeueze calul și, însoțit de gardă, porni către peștera unde pictorul pregătise atâta vreme
lucrarea, înainte de a desena dragonii pe paravan. Când ajunseră în sfârșit la peșteră, aprinseră torțele și la lumină lor împăratul văzu
doi dragoni desenați pe pereții peșterii: unul – albastru, celălalt – galben. Erau înfățișați cu foarte multă meticulozitate: se distingeau pe ei solzii, ghearele, dinții, nările din care ieșeau, flăcări. Sub desen era scrisă o dată: cea a zilei când împăratul îi ceruse pictorului să se apuce de lucru, să facă cel mai frumos paravan din câte s-ar fi văzut vreodată. Alături era un alt desen, tot cu doi dragoni – unul albastru și celălalt galben; apoi o a treia pictură, apoi a patra, a cincea și a șasea și încă multe altele. Pereții peșterii erau acoperiți de desene reprezentând pe cei doi dragoni. Fiecare scenă avea însemnată data: zi după zi, lună după lună. La lumina torțelor împăratul simțea munca încrâncenată a artistului: schițele urmau altor schițe, imaginile urmau altor imagini; apoi, după un lung șir de dragoni, meșterul trăsese pe peretele peșterii două dungi, una albastră și una galbenă. În ele era cuprinsă toată forța dragonilor fără număr, pe care pictorul îi desenase de-a lungul timpului. Împăratul recunoscu cu ușurință dragonii de pe paravanul de mătase, unul albastru și celălalt galben.
A dat ordin să se pună șeile pe cai, căci vroia de îndată să-i redea pictorului libertatea, să-l cinstească cum se cuvine și să-i mulțumească.
Ajuns la palat, împăratul a poruncit ca paravanul împodobit cu cei doi dragoni să fie adus în sala tronului, căci era într-adevăr paravanul cel mai frumos din câte s-au văzut.
(basm repovestit de Crina Bocșan Decusară)
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 25, 1983 [p. 205-209]
