de Edmondo de Amicis
La orele douasprezece punct, eram toți cu profesorul di-naintea primariei, ca sa vedem cum se da medalia „Virtutea cetațeneasca”, unui copil care scapase pe un camarad al sau din Pad, unde era sa se înece. Un steag mare tricolor falfaia pe balconul fațadei.
Intraram în curtea primariei. Era înțesata de lume. Va-zuram în fundul curții o masa învelita cu postav roșu, hartii deasupra, și, în jurul mesei, un rand de fotolii poleite, pen-tru primar și pentru consilieri.
În dosul fotoliilor erau ușierii primariei, îmbracați în tu-nici albastre și cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla randuita în șir, o companie din garda municipala. Soldații din acea companie aveau multe decorații. Alaturi de ei era o companie de graniceri. În partea cealalta erau pomperi în uniforma de sarbatoare și mulți soldați, care venisera acolo numai ca sa priveasca; vanatori, calarași, tunari.
Apoi jur împrejur, raspandiți prin curte, erau: domni, oameni din popor, cațiva ofițeri, doamne și copii, care se în-ghesuiau unii într-alții. Noi ne randuiram într-un colț, unde mai erau și alți mulți copii de pe la alte școli, cu profesorii lor. Langa noi se afla o ceata de baieți din popor, cam de la zece pana la optsprezece ani, care radeau și vorbeau tare; se înțelegea ca erau toți din suburbia Pad-ului, camarazi sau cunoscuți de-ai baiatului care urma sa primeasca medalia.
De la ferestrele de sus priveau slujbași de-ai primariei. Balconul bibliotecii era înțesat de lume. În balconul din fața, deasupra gangului, erau o mulțime de fete din școlile pu-blice și multe din ‘’Institutul fiicelor de militari, cu frumoa-sele lor valuri albastre. Te-ai fi crezut la un teatru. Toți vor-beau cu veselie, uitandu-se din cand în cand spre masa cu postavul roșu, sa vada daca nimeni nu venise înca. Muzica militara canta în fund, sub gang. Razele soarelui înalbeau zidurile. Era foarte frumos!
Deodata, toți din curte, din balcoane, de pe la ferestre, începura sa bata din palme.
Ma ridicai în varful picioarelor, ca sa vad. Mulțimea ce statea la spatele mesei, se desparțise și facuse loc, ca sa treaca un barbat și o femeie. Aceștia înaintara. Barbatul era tatal sau, un zidar, în haine de sarbatoare. Femeia, mama lui mica și blonda, purta o rochie neagra. Baiatul, balai și mititel, era îmbracat cu o hainuța cenușie.
Vazand atata lume și auzind zgomotul aplauzelor, rama-sera cateșitrei înmarmuriți; nu mai îndrazneau: nici sa se uite, nici sa se miște.
Un șuier de la primarie îi împinse langa masa, spre dreapta. Lumea tacu catva timp, apoi izbucni în aplauze din toate parțile.
Baiatul se uita la ferestre, apoi la balconul fiicelor de militari. El își ținea în mana palaria, parca nu știa unde se afla. Mi se paru ca seamana puțin la fața cu Coretti, dar e ceva mai roșu. Tatal sau și mama sa țineau ochii îndreptați spre masa.
Toți baieții din suburbia Padului, care stateau langa noi, ieșeau din rand, înaintau cat puteau, ca sa faca semne camaradului lor, și-l chemau încet pe nume:
— Gino! Gino! Ginetto!
Tot chemandu-l mereu, fura auziți. Baiatul se uita la ei și-și duse palaria la gura, ca sa-și ascunda zambetul.
La un moment dat, toți soldații prezentara armele. Intra primarul, însoțit de mai mulți domni.
Primarul, cu parul carunt de tot, cu o eșarfa tricolora la brau, se apropie de masa și statu în picioare. Toți ceilalți sta-teau la spatele lui și pe alaturi.
Muzica înceta de a canta. Primarul facu un semn. Toți tacura și el începu sa vorbeasca. Cele dintai cuvinte nu le auzii bine, dar înțelesei ca povestea fapta baiatului. Mai pe urma însa, glasul sau se întari și se raspandi prin toata curtea așa de limpede și de sonor, încat nu mai pierdui nici o vorba:
— Cand baiatul vazu de pe mal, ca tovarașul sau se zbatea în apa, cuprins de frica morții, azvarli hainele de pe el și, fara sa se gandeasca macar o clipa la pericolul în care se expu-nea, alerga spre rau. Toți îi strigara: O sa te îneci! El nu raspunse. Voira sa-l opreasca; el se zvarcoli și le scapa din maini. Îl chemara pe nume; el și intrase în apa. Apele erau umflate, primejdia era mare chiar pentru barbat. Dar el se arunca înaintea morții cu toata puterea micului sau corp și a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe nenorocitul care se duse la fund și-l scoase afara. Se lupta cu furie împotriva valurilor care tindeau sa-i înghita pe amandoi; se lupta chiar cu tovarașul sau, care era sa-l afunde și pe el. De mai multe ori disparu și reveni deasupra apei, într-o lupta disperata, staruind fara preget în sfantul sau scop, nu ca un baiat care vrea sa scape pe un alt baiat, ci ca un barbat, ca un tata, care se lupta ca sa scape pe fiul sau, care e viața și singura lui speranța.
În fine, Dumnezeu nu îngadui ca o fapta așa de marinimoasa sa fie zadarnica. Baiatul rapi victima uriașului rau, o aduse la mal și îi dadu împreuna cu alții, cele dintai ajutoare. Dupa aceea se duse acasa singur și liniștit, ca sa-și poves-teasca fapta parinților sai, ca un lucru foarte simplu. Dom-nilor! Mare și vrednic de respect este curajul la un barbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o banuiala de ambiție și de interes, la un copil care e nevoit sa dezvolte cu atat mai multa îndrazneala, cu cat lipsesc puterile, la un copil caruia nu-i cerem nimic, care n-are nici o îndatorire, care ne pare destul de bun și nobil numai cand recunoaște și înțelege sacrificiile altuia, fara ca el sa le îndeplineasca; la acela barbația este un lucru dumnezeiesc.
Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau sa încarc cu laude de prisos o marinimie așa de simpla. Iata-l! Aici în fața voastra sta mantuitorul viteaz și generos. Soldați, salutați-l ca pe un frate! Mame, binecuvantați-l ca pe un fiu! Copii, aduceți-va aminte de numele lui, întipariți-va în minte chipul lui, ca sa nu se mai ștearga niciodata din inima voas-tra! Vino aici baiete! Te decorez în numele regelui Italiei cu medalia „Virtutea cetațeneasca”.
Un „sa traiasca”, izbucni deodata și rasuna împrejurul palatului primariei.
Primarul lua de pe masa medalia și o prinse pe pieptul baiatului. Dupa aceea îl îmbrațișa și îl saruta. Mama sa își duse mana la ochi, tatal își plecase capul pe piept. Primarul le stranse mana la amandoi și luand decretul decorației, le-gat cu panglica, îl dete mamei.
Îndata apoi se întoarse catre baiat și-i zise:
— Amintirea acestei zile atat de glorioase pentru tine, atat de fericita pentru tatal tau și pentru mama ta, sa te țina în toata viața pe calea virtuții și a onoarei. Ramas bun!
Primarul ieși, muzica începu a canta și totul parea sfarșit, cand compania de pompieri se desparți și lasa sa treaca un baiețel de vreo noua ani. Acesta se repezi pe langa o doam-na, care se și arunca în brațele baiatului decorat.
O a doua salva de aplauze și de urari rasuna în curte.
Toți înțelesera îndata, ca acesta era baiatul care fusese scapat și ca venea sa mulțumeasca mantuitorului sau. Dupa ce îl saruta, îl lua de braț, ca sa-l însoțeasca afara. Amandoi mergeau înainte și dupa ei veneau: tatal și mama, îndreptan-du-se cu toți spre ieșire. Patrunsera cu greu prin mulțimea care se ducea dupa ei: soldați, copii, femei, gardiști, fara nici o ordine. Toți se împingeau sau se ridicau în varful picioa-relor, ca sa-l vada pe baiat. Cei care erau în drumul lui, îl apucau de mana. Cand trecu pe dinaintea baieților din școli, toți ridicara în sus palariile.
Cei din suburbia Padului facura un zgomot nespus; unii îl trageau de haina, alții îl apucau de maini, strigand:
— Gino, traiasca Gino! Bravo Gino!
Îl vazui și eu, cand trecu pe langa mine. Era aprins la fața, vesel; medalia era prinsa cu o panglica alba, roșie și verde. Mama lui plangea și radea; tatal sau își rasucea mustața și mana îi tremura ca și cand ar fi fost prins de friguri… Lumea de pe la ferestre și balcoane se tot uita la ei și îi aplauda. Deodata, tocmai cand baieții erau sa intre sub gang, o adeva-rata ploaie de flori, de buchete de viorele și margarite, cazu din balconul fiicelor de militari, acoperind capul baiatului, pe al tatalui, pe al mamei și împraștiindu-se pe pamant. Mulți se apucara sa le culeaga repede și le dadura mamei… Mu-zica, în fundul curții, canta încet și duios o melodie fru-moasa, care parea cantecul unor glasuri argintii ce se depar-tau încet în jos, pe țarmurile unui fluviu.
