de Edmondo de Amicis
Ce plimbare frumoasa am facut ieri cu tata! Iata în ce împrejurare:
Ieri seara la cina, cand își citea ziarul, tata striga deodata cu bucurie și ne zise:
— Și eu, care-l credeam mort de douazeci de ani! Știți pe profesorul meu din școala primara, bietul Vincenzo Crosetti, iata-l ca traiește înca! E de optzeci și patru de ani! Citesc aici ca ministrul i-a acordat medalia „Bene-Merenti” pentru șaizeci de ani de profesorat. Șaizeci de ani, înțelege-ți voi? Și numai de doi ani nu mai da lecții! Bietul Crosetti! La Condova, soțul gradinaresei noastre de la vila din Chieri.
Apoi adauga:
— O sa mergem sa-l vedem, Enrico!
Toata seara, tata vorbi numai de profesor. Numele profe-sorului sau din clasele primare îi aducea aminte o mulțime de lucruri de cand era copil: de camarazii lui, de biata mama a sa!
— Crosetti! zicea el, parca-l vad și acum.
Era de patruzeci de ani cand îmi dadea mie lecții. Un omuleț, cu spinarea încovoiata, cu ochii vii, nu purta barba. Înfațișarea lui era aspra, purtarea însa îi era blanda; ne iubea ca un tata, dar nu ne ierta nici o greșeala.
Din țaran ajunsese profesor, dupa multa munca și lipsuri. Zdravan om! Mama îl iubea foarte mult; tata îl privea ca pe un prieten. Dar nu-mi dau seama cum a ajuns el, de la Turin la Condova. Nu o sa mai ma cunoasca, desigur. Și ce-i cu asta? O sa-l cunosc eu! Au trecut patruzeci și patru de ani, Enrico; patruzeci și patru de ani de atunci! Sa ne ducem maine negreșit, sa-l vedem.
Ieri dimineața, pe la ora noua, eram la gara. Aș fi vrut sa mearga și Garrone cu noi, dar nu a putut pentru ca mama sa era bolnava.
Era o zi frumoasa de primavara. Trenul trecea printre campiile înverzite. Gardurile erau îmbracate numai în flori. Te îmbata mirosul lor raspandit prin aer. Tata era foarte vesel privind campia, și din cand în cand ma lua de gat și vorbea cu mine ca și cu un prieten. Bietul Crosetti, zicea el, dupa tatal meu, el m-a iubit mai mult și mi-a facut mai mult bine. N-am uitat niciodata sfaturile lui cele bune, precum nici dojenele aspre și drepte, care-mi umpleau ochii de la-crimi. Parca-l vad și acum, cand intra în clasa, cum își punea bastonul într-un colț și își atarna paltonul în cuier, totdeauna în același fel. Cum în toate zilele venea cu aceeași voie buna, totdeauna liniștit și conștiincios, staruitor și atent, în fiecare zi ai fi zis ca-și face lecția pentru întaia data. Îmi aduc aminte de el, ca și cum l-aș vedea acum, cand îmi striga:
— Bottini! Ei, Bottini! Aratatorul și degetul mijlociu pe condei. Mult s-o fi schimbat în patruzeci de ani!
Îndata ce ajunseram la Condova, ne duseram la gradina-reasa de la vila din Chieri. Ea ține o pravalioara în catunul acela. O gasiram îngrijindu-și de copii. Ne primi cu toata inima și ne spuse ca barbatul sau trebuie sa se întoarca foarte de curand din Grecia, unde a plecat de trei ani pentru o lucrare. Ne vorbi și de fetița ei, care e în institutul de surdo-muți din Turin; apoi ne arata calea, ca sa mergem la profesor, caci e cunoscut de toți. Ieșiram din sat și apucaram pe o carare ce trece printr-o livada smalțata cu floricele.
Tata nu mai rostea nici un cuvant. Parea cufundat în amintirile sale. Zambea din cand în cand și uneori clatina din cap.
Deodata se opri și zise:
— Iata-l. Nu știu ce aș zice, daca n-ar fi el. Venea spre noi pe carare, un moșneag mic de stat, cu barba alba, cu o pala-rie cu marginile mari și se sprijinea într-un toiag. Picioarele i se clatinau și mainile îi tremurau.
— El e! zise tata, grabindu-și pașii. Cand ajunseram în dreptul lui, ne opriram. Moșneagul se opri și el, și se uita lung la tata. Fața îi era înca tanara și ochii vii îi straluceau în cap.
— Dumneata ești profesorul Vincenzo Crosetti? întreaba tata, salutandu-l.
Moșneagul își scoase și el palaria și raspunse cu glas tremurator, dar sigur:
— Eu sunt!
— Așadar, zise tata, luandu-l de mana, da voie vechiului dumitale elev, sa-ți stranga mana și sa te întrebe ce mai faci? Am venit înadins din Turin, ca sa te vad.
Batranul se uita catva timp la dansul, cu mirare, apoi îi zise:
— Îmi face prea multa cinste… Nu știu… Cand ai fost elevul meu? Te rog… Numele dumitale?
Tata își spuse numele Alberto Bottini, precum și anul în care a urmat la școala, la dansul, și unde. Apoi adauga:
— Dumneata nu mai îți aduci aminte de mine, și e foarte firesc, dar eu te țin așa de bine minte!
Profesorul își pleca ușor capul, se uita în pamant, cugeta și rosti de vreo trei ori numele tatii, care în timpul acesta se uita la dansul zambind.
Deodata, batranul ridica fruntea și zise încet:
— Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care locuia în piața Consolata?
— Tocmai așa, raspunse tata, întinzandu-i mainile.
— Așadar, zise moșneagul, îmi dai voie, nu e așa, îmi dai voie… domnul meu, și, înalțandu-se, îmbrațișa pe tata. Capul sau alb de abia ajungea la umarul tatii, care își pleca obrazul pe fruntea lui.
În cateva minute ajunseram la o curte ce se întindea în fața unei casuțe cu doua uși.
Profesorul deschise o ușa și ne pofti într-o odaie. Odaia avea pereții varuiți. Într-un colț se afla un pat de lemn, învelit cu un macat alb, cadrilat cu albastru. În alt colț, langa fereas-tra, era o masuța și o polița cu carți, patru scaune, o harta geografica atarnata de un perete.
În casa mirosea a mere. Ne așezaram cateșitrei. Tata și profesorul se uitara catva timp unul la altul în tacere.
— Bottini! zise încet, profesorul, uitandu-se în jos, la pardoseala de caramida patrata a odaii din care soarele facea un joc de șah. Da, îmi aduc aminte foarte bine. Mama dumitale era o doamna foarte buna! Dumneata, în cel dintai an de învațatura, ai stat catva timp în banca întai din stanga, langa fereastra. Vezi ce bine mi-aduc aminte? Parca am și acum dinaintea ochilor parul d-tale carlionțat. Dupa aceea ramase puțin pe ganduri. Erai un baiat vioi; ba cam prea vioi! în al doilea an ai fost bolnav rau de anghina. Mi-aduc aminte cand ai venit iar la școala, slab și învelit într-un tartan. Sunt patruzeci de ani de atunci; nu e așa? Îți mulțumesc din toata inima, ca ți-ai adus aminte de profesorul dumitale. Au mai venit mulți din foștii mei elevi sa ma vada, anii trecuți: un colonel, preoți, o mulțime de domni.
Întreba pe tata ce ocupație are. Dupa ce-i raspunse tata, el zise;
— Ma bucur, ma bucur din suflet. Îți mulțumesc. De vreo catva timp nu mai vad pe nimeni și mi-e teama sa nu fii dumneata cel din urma oaspete al meu.
— Ce spui dumneata! zise tata. Ești bine de tot, înca verde. Nu trebuie sa vorbești astfel.
— Nu, nu! raspunse profesorul. Uite! Și-i arata cum îi tremurau mainile. Este un semn rau, crede-ma. Sunt trei ani de cand m-a apucat aceasta infirmitate; dadeam înca lecții. La început n-am ținut seama; credeam ca o sa fie ceva trecator. Dimpotriva, raul se ținea una; merse tot crescand, și veni ziua cand nu mai putui sa scriu. Ce zi, Doamne! întaia data cand facui o pata pe caietul unui școlar, fu o lovitura cumplita pentru mine. Staruii înca o bucata de vreme. În sfarșit, nu o mai putui duce. Dupa șaizeci de ani de pro-fesorat, fui silit sa parasesc: școala, școlarii și munca. A fost un trist lucru pentru mine, foarte trist. În ziua cand dadui cea din urma lecție ma însoțira toți pana acasa, ma sar-batorira, dar eu eram foarte trist. Pricepeam ca viața mea era pe sfarșite. Cu un an înainte îmi pierdusem soția și pe scumpul meu fiu, singurul ce-l aveam. Nu-mi mai raman decat doi nepoți sateni. Acum traiesc din cateva sute de lire pensie. Nu mai fac nimic. Zilele îmi par sfarșite. Singura mea îndeletnicire e sa rasfoiesc carțile de școala, niște cu-legeri daruite. Iata-le aici, zise el, aratand toata mica lui biblioteca, aici sunt amintirile mele, tot trecutul meu… Nu mi-a mai ramas altceva pe lume.
Pe urma, adauga cu o voce înveselita: Ai sa te minunezi, domnule Bottini!
Se scula și, apropiindu-se de masa, deschise un sertar în care erau o mulțime de pachete mici, toate legate cu cate o sforicica și pe fiecare pachețel era scris un nume și un an. Dupa ce cauta puțin, lua unul, îl desfacu, rasfoi mai multe hartii și scoase o foaie îngalbenita de timp pe care o dete tatii. Era o lucrare de clasa, veche de patruzeci de ani. Pe plic era scris: ‘’Albert Bottini, Dictando, 3 aprilie, 1838. Tata își recunoscu îndata scrisul lui apasat de cand era copil, și începu sa citeasca zambind.
Dar deodata ochii i se umplura de lacrimi. Ma sculai și îl întrebai ce are. El ma apuca de umeri și-mi zise:
— Uita-te la pagina asta. Vezi? Sunt îndreptari facute de biata mama. Îmi îngroșa totdeauna pe ‘’t și pe ‘’l. Cele din urma randuri sunt toate scrise de ea. Imita foarte bine scrisul meu, astfel ca daca eram obosit și-mi era somn, sfarșea dansa pagina în locul meu. Sfanta mea maicuța!
Ridica încet caietul și saruta pagina.
— Iata! zise profesorul, aratand alte pachete, iata amintirile mele! În fiecare an am pus deoparte cate o lucrare scrisa de-a fiecaruia din școlarii mei și toate sunt aranjate dupa numar. Adeseori le rasfoiesc așa și citesc un rand de aici, unul de colea și astfel îmi trec pe dinainte atatea și atatea lucruri! Mi se pare ca traiesc iar trecutul. Cați elevi am mai avut și eu! Închid ochii și vad pe rand clasa dupa clasa, sute și sute de baieți, și cine știe cați dintre ei vor fi murit! De mulți îmi aduc aminte foarte bine. Îmi aduc aminte de cei mai buni și de cei mai rai; cei care mi-au prici-nuit multe mulțumiri și de cei care m-au necajit rau; caci, de! Am avut și șerpi, se înțelege, într-un numar așa de mare de baieți! Acum, înțelegi, este ca și cum aș fi în alta lume, de aceea îi iubesc pe toți deopotriva.
Se așeza iar pe scaun, ținandu-mi o mana în mainile sale.
— De mine nu-ți aduci aminte sa fi facut vreo ștrengarie? îl întreba tata zambind.
— De dumneata? raspunse moșneagul, zambind și el. Nu în clipa aceasta nu! Dar asta nu înseamna ca n-ai facut nici una. Dta judecai bine, erai destul de serios pentru varsta ce aveai. Îmi aduc aminte ce mult te iubea mama dumitale… Dar ce bun ești ca ai venit sa ma vezi. Cum ți-ai putut lasa afacerile, ca sa vii la sarmanul dumitale profesor?
— Sa-ți spun, domnule Crosetti! raspunse tata. Mi-aduc aminte cand biata mama m-a adus întaia oara la școala, la dumneata. Biata mama se desparțea pentru întaia data de mine și trebuia sa ma lase doua ore dus de-acasa, lasat pe alte maini decat ale tatii: pe mainile unei persoane necu-noscute. Pentru acea ființa dulce, intrarea mea în școala era ca și intrarea în lume: un lung șir de desparțiri trebuincioa-se, dar dureroase; era societatea care îi rapea pe fiul ei pen-tru întaia oara, ca sa nu i-l mai înapoieze niciodata în între-gime. Era emoționata; și eu, asemenea. Cand ma încredința dumitale, vocea îi tremura și-mi facu semn din cap înca o data din pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi. Dumneata, tocmai în acel minut i-ai facut un semn, ducandu-ți mana la piept, parca ar fi voit sa-i zici: Doamna, ai încredere în mine!
Acel semn, acea privire prin care eu bagai de seama, ca dumneata înțeleseseși totul, nu le-am uitat niciodata, mi-au ramas totdeauna întiparite în inima. Acea amintire m-a facut sa plec din Turin, și iata-ma spunandu-ți, dupa patruzeci și patru de ani: Mulțumesc, scumpul meu profesor!
Profesorul nu raspunse, îmi mangaia cand parul, cand fruntea, cu mana lui care tremura, și parca tremura din ce în ce mai tare.
Tata se uita lung la pereții goi, la patul acela sarac: o bucata de paine și o sticla cu untdelemn se aflau pe fereas-tra; înțelegeam ca-și zice: Bietul om! Dupa șaizeci de ani de munca, asta îi este rasplata?
Dar bietul batran parea mulțumit. El reîncepu a vorbi cu vioiciune de familia noastra, de alți profesori din timpul ace-la și de camarazii de clasa ai tatii, dintre care de unii își adu-cea aminte, iar de alții nu.
Tata îi întrerupse vorba și-l ruga sa se coboare în sat, ca sa pranzeasca împreuna cu noi. El raspunse:
— Mulțumes, mulțumesc! însa prea nehotarat.
Tata îl lua de mana și-l ruga iarași.
— Dar cum o sa mananc, zise profesorul, cu mainile astea, care tremura ca frunza? E o pedeapsa: și pentru mine și pentru ceilalți!
— O sa te ajutam noi, domnule, raspunse tata.
Atunci primi, dand din cap și zambind. Frumoasa zi e azi! zise batranul, închizand ușa.
— Frumoasa zi, domnule Bottini! Te încredințez ca o sa-mi aduc aminte cat voi mai trai.
Tata dete brațul profesorului; acesta ma lua de mana și coboraram pe carare. Întalniram doua fetițe desculțe, care manau vitele; și un baiețel, care trecu alergand cu o sarcina de paie în spinare. Profesorul ne spuse ca erau doua eleve și un elev din clasa a II-a, care dimineața manau vitele la pașu-ne și lucrau campul desculți, iar spre seara își puneau ghe-tele și se duceau la școala. Era pe la amiaza. Nu mai întal-niram pe nimeni. În cateva minute ajunseram la birt, ne așezaram în jurul unei mese mari, puseram pe profesor între noi și începuram îndata sa mancam. Birtul era tacut ca o manastire. Profesorul era foarte vesel și bucuria îi marea tremuratul mainilor. De-abia putea sa manance.
Tata îi taia carnea, îi rupea painea, îi punea sare pe taler. Ca sa bea, trebuia sa-și țina paharul cu amandoua mainile și își lovea dinții de marginea paharului. Dar vorbea mereu cu caldura: de carțile de citire, de pe vremea cand era tanar, de programele de pe atunci, de laudele ce îi aduceau inspecto-rii, de regulamentele din anii cei din urma și pe toate le spunea cu fața senina, ceva mai roșie, dar cu glas voios ca de tanar. Și tata îl privea, cu aceeași privire cu care se uita uneori la mine.
Profesorul își varsa vin pe piept, tata se ridica și-l șterse cu șervetul.
— Dar, domnule, nu-ți dau voie, zise el, razand.
Spunea cuvinte latinești. În cele din urma ridica paharul care-i juca în mana și zise foarte serios:
— În sanatatea dumitale, domnule inginer, în a copiilor și în memoria duioasei dumitale mame!
— În sanatatea dumitale, bunul meu profesor! raspunse tata, strangandu-i mana.
În fundul odaii era birtașul și cațiva straini, care se uitau surazand ca și cum ar fi fost mulțumiți de sarbatoarea ce se facea învațatorului din comuna lor.
Pe la ora doua și mai bine ieșiram, și profesorul vru sa ne însoțeasca pana la stația drumului de fier.
Tata îi dadu iarași brațul și el ma lua de mana; eu îi duceam bastonul.
Oamenii se opreau în drum, ca sa se uite, pentru ca toți îl cunoșteau; unii îl și salutau. Pe la jumatatea drumului auziram de la o fereastra mai multe glasuri de copii care citeau împreuna cu glas tare silabisind. Batranul se opri, parca se întristase.
— Iata, domnule Bottini, zise el, ceea ce ma mahnește. Sa auzi voci de baieți în școala și eu sa nu mai fiu cu ei, sa știu ca este un altul în locul meu! Am auzit șaizeci de ani de-a randul muzica aceasta și-mi intrase în fire. Acum sunt fara familie, nu mai am copii!
— Nu, domnule, zise tata, reluandu-și drumul, dumneata ai mulți copii împraștiați în lume, care-și aduc aminte de dumneata, cum mi-am adus aminte eu, totdeauna.
— Nu, nu, raspunse profesorul, cu întristare; nu mai am școala, nu mai am copii; și fara copii nu o sa mai pot trai. O sa-mi vina în curand ceasul.
— Nu mai spune asta, domnule, nu te mai gandi așa; raspunse tata. Oricum, dumneata ai facut mult bine! Ți-ai încredințat viața într-un chip atat de nobil!
Batranul profesor își pleca un moment capul sau cel alb pe umerii tatii și ma stranse de mana. Intraseram în gara. Trenul era gata sa plece.
— Ramas bun, domnule! îi zise tata, sarutandu-l pe amandoi obrajii.
— Adio, mulțumesc! raspunse profesorul, strangand tare mana tatii.
Pe urma îl sarutai și eu, și simții ca obrazul îi era ud de lacrimi. Tata ma împinse în vagon, și, în momentul cand se urca, smulse repede din mainile profesorului bastonul cel gros și îl dete în schimb pe al sau, cu manerul de argint, cu inițialele sale gravate, strigandu-i:
— Ține-l, ca sa-ți aduci aminte de mine.
Batranul încerca sa i-l înapoieze și sa-și ia înapoi pe al sau, dar tata intrase în vagon și închisese ușa.
— Adio, bunul meu profesor!
— Adio, fiul meu, raspunse profesorul în momentul cand trenul se punea în mișcare. Dumnezeu sa te binecuvanteze pentru mangaierea ce ai adus unui sarman batran.
— La revedere! striga tata, cu vocea înabușita de emoție.
Profesorul clatina din cap, ca și cum ar fi zis: nu o sa ne mai vedem.
— Da, da, repeta tata, la revedere!
El raspunse ridicand mana spre cer:
— Acolo, sus! Și disparu din ochii noștri cu mana ridicata și cu privirea spre cer.
