Cică era odată un om care voia cu tot dinadinsul să fie ca nimeni altul. Într-o zi îi veni ideea să învețe o meserie nemaiîntâlnită. „Atunci, într-adevăr, nimeni nu va mai fi ca mine”, își zicea el în sinea lui.
Vându toată averea, luă pe ea o sumă foarte mare și plecă în lume să găsească un meșter.
Se întoarse în sat abia după trei ani. Bineînțeles, toată lumea se adună, curioasă, să-l vadă și să-l întrebe ce meserie grozavă a învățat, ce meșteșug deosebit a deprins în acest răstimp.
— Ei, bine, poate n-o să vă vină a crede, se lăudă el în gura mare, dar am învățat de la un meșter iscusit cum pot să spintec dragoni.
Sătenii rămaseră cu gura căscată. Se uitau unii la alții și nu știau ce să zică. Apoi începură să se întrebe între ei:
— Ați mai auzit așa ceva?
— Ați mai pomenit una ca asta?
Nimeni nu putea spune că a mai văzut sau că a mai auzit vreodată despre o asemenea meserie: spintecător de dragoni.
— Și cum faci ca să-i spinteci? întrebă unul cu neîncredere.
Omul nostru nu se lăsă prea mult rugat, începu să le arate, cu gesturi largi, cum se spintecă un dragon. Făcea mișcări și salturi ciudate, însoțite de explicații amănunțite: ce fel de cuțite și arme se folosesc, cum se înjunghie dragonul, cu ce trebuie să-i spinteci burta, și alte asemenea năzdrăvănii.
Sătenii îl ascultară o vreme cu multă luare-aminte, apoi începură să râdă. Și râseră, de se țineau cu mâinile de burtă și nici că-l mai lăsară pe spintecătorul de dragoni să-și termine demonstrația.
— Ai învățat, într-adevăr, o meserie neprețuită. Dar poate ne spui și unde ai de gând s-o practici. Noi suntem uluiți de iscusința ta, dar nu știm unde ți-am putea găsi un dragon pe care să-l spinteci și să-ți arăți meșteșugul. Doar știi și tu că dragoni nu există decât în basme.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 38 (1997), Editura Ion Creangă, București