Un meşter croitor avea o calfă, un băieţaş pe nume Son. Dacă se pricepea croitorul la cusut, sau ba, nu se prea ştie, dar ce se ştie e că era zgârcit şi hulpav. Se-ntâmpla ca meşterul şi calfa să plece la careva acasă să-i lucreze şi-ndată se şi ivea acela cu două străchini de orez fiert: una, mai mare, pentru croitor, alta, mai mică, pentru calfă. Dar nici n-apuca biata calfă să se atingă de mâncare, că-i şi trăgea croitorul strachina dinainte, zicând către stăpânul casei:
— Son a mai mâncat azi, iar eu n-am pus nimic în gură de ieri, c-am tot lucrat.
Uite-aşa, ori de câte ori li se aducea câte ceva. Umbla Son flămând și croitorul sătul pentru amândoi.
Nemaiputând îndura foamea, hotărî Son să-l înveţe minte pe stăpân.
I s-a poruncit croitorului într-un rând să-i coasă un veşmânt de sărbătoare chiar mandarinului. Venind ziua când să-i încerce haina, s-au înfățișat croitorul și calfa la palat. O slugă a mandarinului a dat cu ochii de ei și le-a spus:
— Domnilor croitori, treceți pe la bucătărie, unde vă așteaptă niște se (1).
Croitorul a sărit îndată:
— Son a prânzit azi. Iar eu n-am mâncat de ieri, că am tot lucrat.
Şi, înfigând acul într-o rogojină, a plecat la bucătărie.
Flămând, Son era gata să plângă de necaz. Şi poate că ar fi plâns chiar, dacă mandarinul n-ar fi intrat tocmai atunci.
— Unde ţi-e stâpânul? l-a întebat mandarinul.
Băiatul a oftat din rărunchi și-a răspuns:
— Sărmanul, bietul meu stăpân mănâncă se la bucătărie!
— Şi de asta îl căinezi?
— Oare nu știţi că stăpânul meu își pierde minţile săptămână de săptămână? Şi că sfâșie atunci bucăţi-bucăţi pânza sau mătasea muşteriilor… Noroc că pot spune întotdeauna dinainte dacă stăpânul va avea sau nu o izbucnire de nebunie!
— Dar cum de-ți dai seama?
— Am eu semnele mele. Dacă stăpânul nu mănâncă una, ci două străchini de orez, înseamnă că boala se apropie. Dacă, după ce a mâncat, începe să umble cu mâinile pe rogojină, înseamnă că peste o clipă se-apucă să ciopârţească pânza sau mătasea muşteriului.
— Şi-l ţine mult? a întrebat cu nelinişte mandarinul.
— A, nu ! Numai ce-i tragi douăzeci de beţe de bambus la călcâie, că-ndată-şi vine în fire!
Grăind aşa, Son a scos din rogojină, pe furiş, acul pe care croitorul îl înfipsese acolo. Şi-abia îl scosese, când, hop! se ivi din bucătărie şi croitorul.
Se plecă frumos înaintea mandarinului şi-i spuse:
— Mulţumesc, strălucite domn! Orez mai gustos decât la domnia-voastră n-am mâncat nicăieri.
Mandarinul se trase într-o parte şi-l întrebă :
— Dar câte străchini cu orez ai mâncat?
— Două, strălucite domn, chiar două — răspunse mulţumit croitorul.
Şi, aşezându-se pe rogojină, se-ntinse după ac. Dar, ia-l de unde nu-i! Croitorul, care nici nu prea vedea bine. a început să caute acul, de zor, în rogojină.
— Puneţi mâna pe el! a ţipat mandarinul către slugi. Apucaţi-l de mâini, că altminteri îmi sfâşie-n bucăţi minunata mătase!
Îndată ce slugile-i îndepliniră porunca, mandarinul a vorbit către Son:
— Ei, şi-acum, începe lecuirea! Ia băţul de bambus de colo şi trage-i stăpânulul tău douăzeci de lovituri peste călcâiele goale!
Ce să mai vorbim de mulţumirea cu care Son i-a îndeplinit porunca!
— Dar pentru ce, pentru ce mă pedepsiţi? a întrebat croitorul.
— Pentru ca să-ţi treacă boala mai degrabă — i-a răspuns mandarinul.
— Ce boală ? N-am fost bolnav niciodată!
— Cum n-ai fost bolnav? Calfa spune că-ţi pierzi minţile săptămână de săptămână…
Auzind una ca asta, l-a prins croitorul pe Son de guler şi a răcnit:
— Cum ai cutezat să mă faci nebun, netrebnicule?
— Oare nu-i adevărat? a grăit Son. Judecă singur: ori de câte ori sunt flămând, domnia ta zici că am mâncat foarte bine. Parcă un om sănătos spune despre flămând că-i sătul? Vorbe d-astea nu poate rosti decât cine nu-i în toate minţile!
Din ziua aceea croitorul nu s-a mai atins de orezul lui Son.