Trăia odată un mândru gentilom care avea o casă impunătoare situată în mijlocul unui parc. În parc se aflau copaci minunați printre care hoinăreau în voie cerbii. Iar mai încolo, cât vedeai cu ochii, se întindeau ogoare mănoase.
Dar gentilomul nostru nu avea copii și cum era peste măsură de mândru, el își dorea mai presus de orice să aibă un fiu care, la moartea lui, să-i poarte numele și să-i moștenească averea. Anii trecură și-n cele din urmă soția îi născu un copil. Dar vă puteți închipui dezamăgirea gentilomului când află că pruncul era o fetiță. Și deși avea o frumoasă și zdravănă fetiță, gentilomul era amărât și furios. Așa de furios era că nu are un fiu încât refuză până și să se uite la fetiță.
— Să piară din fața ochilor mei ! zise el. Luați-o și vai de voi dacă vreodată mai dau ochii cu ea !
Atât de neînduplecat și de aprig era gentilomul încât soția și slujitorii săi trebuiau să i se supună. Și pe măsură ce fetița creștea ar fi fost în zadar să i se spună gentilomului cât de frumoasă, veselă și încântătoare era, de vreme ce el nu suporta să i se pomenească nici măcar numele.
Și gentilomul nostru nici că-și ierta nevasta că nu-i dăruise un fiu. Și doar nu era din vina ei, sărmana femeie, dar așa-s uneori bărbații mândri și ea nu avea ce face ca să îndrepte lucrurile.
După cum era moda în vremurile acelea, când fata împlinea cincisprezece ani era socotită numai bună de măritat. Gentilomul dădu poruncă ca fiica lui să se mărite cu primul om care o va cere de nevastă. Și se întâmplă ca acesta să fie un bătrân sașiu care mai și tușea tot timpul. Și, ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns, mai avea și o barbă stufoasă și era slab de i se ciocneau genunchii unul de celălalt. Fata nu putea să se împace cu gândul că trebuie să-și ia de bărbat o asemenea arătare și se duse să se sfătuiască cu prietena ei, îngrijitoarea de păsări. Aceasta era o bătrână care trăia într-o colibă pe pământurile gentilomului și aducea ouă și păsări la conac, ori de câte ori era nevoie. Se spunea că e vrăjitoare dar fetei nu-i păsa de vorbe, căci totdeauna găsise la ea alinare și sfaturi la nevoie.
— Ce să mă fac ? întrebă fata. N-am de gând să mă mărit cu momâia aia, dar nu știu cum s-o scot la capăt.
— Iată ce trebuie să faci, îi spuse îngrijitoarea. Spune-le că te vei căsători cu bătrânul dar că mai întâi trebuie să-ți faci o rochie țesută cu argint.
Așa că fata merse acasă și le spuse că trebuie să-și facă o rochie țesută din argint. Peste câteva zile rochia era gata și fata arăta încântătoare în ea, dar tot nu voia să se mărite cu bătrânul.
— Ce să mă fac ? o întrebă pe îngrijitoare.
— Du-te înapoi, îi zise aceasta, și spune-le că trebuie să-ți faci o rochie urzită cu fire de aur.
Așa că fata merse acasă și le spuse alor săi că vrea o rochie urzită cu fire de aur. La câteva zile, rochia era gata și cu toții spuneau că nu văzuseră nicicând o fată mai bogat gătită. Totuși, ea nu voia să se mărite cu bătrânul. Așa că se sfătui din nou cu îngrijitoarea care de data aceasta o povățui să ceară o rochie făcută din pene —câte o pană de la fiecare din păsările cerului. Fata merse acasă și le spuse și aceasta alor săi. Ca urmare, un servitor ieși și împrăștie boabe de mazăre prin curte.
— Câte o pană în schimbul unui bob, strigă el către păsările cerului. Și tot felul de păsări, de la micuța pitulice până la vulturul cel uriaș, de la vrabia cea cafenie până la păunul cel splendid colorat, au venit și au lăsat câte o pană în schimbul unui bob de mazăre. Și când s-au terminat boabele de mazăre, a rămas în locul lor o grămadă mare de pene. Croitoresele de la conac au luat penele și le-au tot potrivit până ce a ieșit o rochie minunată iar atunci când fata o îmbrăcă toți au spus că nu văzuseră o mireasă mai frumos îmbrăcată.
Dar ei nici că-i trecea prin gând să se mărite cu bătrânul.
— Ce să mă fac ? o întrebă ea pe îngrijitoarea de păsări. Nu mai pot amâna multă vreme și tare mă tem că de data asta mă vor forța să mă mărit cu el.
— Totul se va sfârși cu bine, îi zise îngrijitoarea. De data asta trebuie să le ceri o rochie făcută din blăniță de pisică.
Și i se făcu o rochie din șase blănițe de pisică neagră și șapte blănițe de pisică tărcată. Și toată lumea devenise atât de nerăbdătoare, mai cu seamă bătrânul cel costeliv și sașiu, încât se dădu poruncă ca nunta să aibă loc chiar a doua zi.
Fata nu se mai duse să se sfătuiască cu îngrijitoarea de păsări ci se hotărî să fugă. Așa că noaptea, îmbrăcă rochia din blănițe de pisică, pe celelalte trei rochii la strânse într-o boccea— și plecă din casa tatălui ei, mergând prin întuneric cât putu de repede. Din fericire răsări luna așa că reuși să-și găsească drumul prin pădure.
Dar cum mergea ea de câtva timp și-ncepuse să cam obosească iar luna apusese și codrii deveniseră întunecoși și înfricoșători, deodată văzu luminile unui castel măreț ce se înălța chiar la marginea pădurii. În drum dădu peste coliba unui tăietor de lemne și-și lăsă acolo bocceaua cu cele trei rochii, ascunzând-o sub o grămadă de paie și saci vechi. Spera ca ele să fie în siguranță în acel loc căci coliba nu prea părea locuită. Apoi mâncă picul de mâncare pe care-l luase cu ea, se-ntinse pe podea și adormi.
De-ndată ce se crăpă de ziuă se duse la castel și nimeri tocmai la intrarea bucătăriei. Bătu la ușă și ceru să vorbească cu menajera, căreia îi spuse că este în căutare de lucru. Menajera îi răspunse că o poate pune să spele vasele, dacă se pricepe, și că urma să primească ordine de la bucătăreasă. Va primi, în schimb de mâncare și un pat pentru noapte. Așa că se angajă ca. spălătoreasă de vase la castelul cel măreț și toți îi spuneau Blăniță-de-pisică, din pricina rochiei pe care o purta. Toți o îndrăgeau cu excepția bucătăresei, care era o femeie haină, nemiloasă și invidioasă pe Blăniță-de-pisică, pentru că era frumoasă și îndrăgită de toată lumea.
Într-o zi era mare agitație la bucătărie cu pregătirile care se făceau pentru marele bal ce se dădea în sala cea mare în cinstea tânărului prinț care tocmai se întorsese de la curtea din Londra. Nici că se mai pomenise atâta vânzoleală. Fuseseră invitate toate doamnele și domnii din ținut și trebuiau pregătite mâncăruri, curățate și frecate vasele de argint și de aur, lustruite podelele. Totul trebuia să strălucească lună până seara.
— Ce mult aș vrea să merg și eu la bal, zise Blăniță-de-pisică.
Auzind acestea bucătăreasa cea haină îi zise :
— Ce ! O spălătoreasă de vase la bal ! Că bine ți-ar mai sta în blana ta de pisică, jerpelită și unsuroasă, printre toți cei din lumea bună ! Hai, dă-i zor cu treaba, nespălată și neobrăzată ce ești tu ! Pe lângă ocară aruncă și un lighean cu apă murdară în fața fetei, dar Blăniță-de-pisică râse și-și șterse apa de pe ochi.
Când se lăsă seara și-și termină treaba, Blăniță-de-pisică se furișă afară, merse la coliba tăietorului de lemne, unde-și lăsase rochiile cele frumoase. Își scoase rochia din blănițe de pisică, se scaldă în apa cristalină a unei cascade care scânteia prin apropiere ; apoi își pieptănă lungul păr auriu și-l legă la spate cu o fundă argintie. După aceea, scoase din boccea rochia țesută din argint și o scutură ca să înlăture cutele. Rochia era lucrată atât de bine și dintr-un material de așa de bună calitate încât abia dacă se șifonase puțin. Așa că Blăniță-de-pisică îmbrăcă rochia, o încheie la gât și porni în fugă spre castel.
Musafirii sosiseră cu toții iar intrarea era ticsită de trăsuri. Fata auzea muzica ce venea dinspre sala balului. Nebăgată în seamă și puțintel cam speriată, urcă în grabă treptele cele mari și intră în sală. Timp de câteva minute nimeni nu o observă. Apoi muzica se opri și dansatorii reveniră la locurile lor. Încetul cu încetul un murmur străbătu întreaga sală; murmurul se transformă în șoaptă. Toți erau acum cu ochii pe Blăniță-de-pisică care apăruse ca din senin în rochia ei argintie, cu ochii scânteietori și cu părul revărsându-i-se pe umeri. Toți se-ntrebau cine poate fi. Câteva dintre domnițe își mușcară buzele de ciudă; iar doamnele mai în vârstă, care ședeau pe lângă pereți, făcându-și vânt cu evantaiele, își aminteau de tinerețea lor, și se-ntrebau dacă la primul lor bal fuseseră la fel de frumoase ca necunoscuta aceasta. Iar tinerii o priveau încremeniți și, cu toate că era împotriva bunelor maniere, nu-și puteau desprinde privirea de la ea. Şi apoi însuși tânărul prinț străbătu ringul de dans, liber acum, făcu o plecăciune în fața ei și o luă de mână. Peste câteva clipe muzicanții porniră a cânta iar tânărul și frumoasa fată conduceau dansul.
Toată noaptea Lord Marivel —căci așa-l chema —dansă cu Blăniță-de-pisică. El vorbi puțin dar nu-și lua ochii de la ea. Când apăru prima geană de lumină și o parte din musafiri plecaseră deja pe la trăsuri, Blăniță-de-pisică îi spuse lui Lord Marivel că trebuie să plece. El parcă plutea și de-abia fu în stare să-și ia rămas bun de la ea.
— Unde locuiești ? reuși s-o întrebe în cele din urmă.
— Ei, prin Preajma Ligheanului cu Apă, zise fata.
Și cu aceasta se desprinse din mâna lui și dispăru în mulțime. Și s-a dus la coliba de sub copaci unde își schimbă rochia argintie cu cea din blănițe de pisică.
A doua zi, s-a întors la lucru în bucătăria castelului unde se apucă de spălatul vaselor și pocalelor folosite la balul cel mare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Lordul Marivel întrebă pretutindeni unde se află Preajma Ligheanului cu Apă dar nimeni nu auzise de așa un loc. Îi spuse mamei sale că trebuie s-o găsească pe fata cu rochie argintie căci nu poate fi fericit fără ea și că niciodată nu va consimți să se căsătorească cu altcineva. Așa că se făcură cercetări dar nu se dădu de urma frumoasei partenere a tânărului lord.
La câtăva vreme, mama băiatului hotărî să mai dea un bal în speranța că necunoscuta tânără își va face din nou apariția.
Și din nou fu zarvă la bucătărie. Se pregătiră bucate minunate și totul era gata și strălucea de curățenie ca și data trecută.
— Ce n-aș da să pot merge și eu la bal, oftă Blăniță-de-pisică. Dar haina bucătăreasă o repezi pe loc :
— Auzi idee năstrușnică ! O spălătoreasă de vase la bal ! Că bine ți-ar mai sta printre toți cei de vază. Dă-i zor cu treaba, nespălată și neobrăzată ce ești !
Și zicând acestea, înhață un polonic de porțelan pe care-l sparse de spinarea lui Blăniță-de-pisică. Fata râse și plecă să mai aducă și alte farfurii.
Dar era hotărâtă să meargă la bal. Când se lăsă seara, se duse în grabă la coliba de sub copaci și se scăldă în cascada cristalină, Își pieptănă din nou părul ei lung, auriu, până când acesta atinse strălucirea unui mănunchi de raze de soare. Apoi, își puse în locul rochiei din blănițe de pisică rochia din fire de aur. Şi de-ndată ce fu gata, se alătură mulțimii de dansatori din marea sală a balului.
Data trecută îi uimise pe toți cu rochia ei argintie dar acum, în rochia aurie, era mai strălucitoare ca oricând. A fost întâmpinată cu un strigăt de uimire și admirație. Și imediat Lord Marivel a venit la ea și a invitat-o la dans.
Și din nou au dansat cât a fost noaptea de lungă și toată lumea se minuna cât de chipeș este tânărul lord și cât de frumoasă partenera sa. În cele din urmă, balul se sfârși și, pentru a doua oară, Blăniță-de-pisică îi ură noapte bună partenerului și se pregăti să plece.
— Dar spune-mi, insistă Marivel —spune-mi unde locuiești?
— Prin Preajma Polonicului Spart, zise Blăniță-de-pisică râzând și o luă la fugă, lăsându-și partenerul nedumerit, privind cu admirație în urma ei.
Ea găsi coliba cu ușurință, se schimbă în rochia din blănițe de pisică și se-ntoarse la patul ei de paie de la bucătărie.
În ce-l privește pe Marivel, același lucru s-a întâmplat din nou. Nimeni nu i-a putut spune unde se află Preajma Polonicului Spart și el începu să tânjească după drăgălașul chip al misterioasei sale partenere, după zâmbetele și părul ei auriu. Așa că nu se putu face nimic altceva decât ca mama sa să poruncească pregătirile pentru un alt bal, cu speranța ca Blăniță-de-pisică va veni așa cum venise și la celelalte două.
Două săptămâni mai târziu, toată lumea se agita pe la bucătărie în toiul pregătirilor pentru bal.
— O, ce mi-ar place să merg și eu, oftă Blăniță-de-pisică.
— Cred și eu că ți-ar place ! rânji bucătăreasa. Frumos ai mai arăta printre mesenii cei de vază în blana ta de pisică, soioasă și jerpelită. Ia mai dă-i zor cu treaba, neobrăzată ce ești !
Şi cu asta, aruncă cu o furculiță grea de metal în Blăniță-de-pisică dar n-o ajunse; în schimb, lovi peretele de piatră din spatele ei, și furculița căzu pe dușumea cu zgomot, strâmbându-se. Blăniță-de-pisică râse și-și văzu mai departe de lustruit.
Așa cum bănuiți, în noaptea aceea, ea se furișă de la bucătărie, se scăldă în apa cristalină a cascadei, își pieptănă părul cel lung și-și schimbă rochia din blănițe de pisică cu cea din pene de păsări.
Şi ce priveliște încântătoare era printre dansatorii din sala balului! Până și muzicanții s-au oprit din cântat să privească o rochie atât de neobișnuită și toți oaspeții au remarcat că aceasta i se potrivea și mai bine decât celelalte. Marivel dansă cu ea cât a fost noaptea de lungă și, când ea se pregăti să plece, o mai întrebă o dată unde locuiește.
— Locuiesc, îi spuse ea, prin Preajma Furculiței Strâmbe.
Dar, de data aceasta, tânărul lord fu mai isteț. O conduse până la ușă, apoi se-nfășură într-o mantie neagră și, nevăzut, se ținu după ea. Stând în spatele unui copac, în lumina palidă a dimineții, o văzu intrând în coliba tăietorului de lemne și ieșind după câteva clipe îmbrăcată în rochia din blănițe de pisică. Apoi, o urmări până la castel și o văzu dispărând prin ușa bucătăriei.
— Deci așa, își zise el, aici locuiește, chiar sub acoperișul meu. Şi nu putu să n-o admire pentru felul în care ocolise să-i spună că ea era angajată în bucătăria mamei lui. Dar pe el nu-l deranja câtuși de puțin. O iubea indiferent că era spălătoreasă sau prințesă. Nu avea nici o importanță.
Dimineața următoare, intră în bucătărie să se convingă că Blănița-de-pisică este acolo și ca nu cumva să se fi înșelat. Şi bineînțeles că ea se afla acolo și-și vedea de vase. De-abia se stăpâni să nu-i ia farfuriile din mâini și să i le ducă el. Dar nu se făcea s-o sperie. Așa că urcă la mama lui să-i spună că nu va iubi niciodată pe nimeni altcineva decât pe spălătoreasa Blăniță-de-pisică, care lucra jos, chiar în castelul lor.
— E frumoasă, spuse el, și blândă și veselă și nimeni altcineva nu mă va face fericit. Dacă ea mă vrea, mă voi căsători cu ea, indiferent de ce vor spune oamenii.
Stăpâna casei discută asta cu soțul ei care se înfurie peste măsură. Îi interzise cu desăvârșire fiului său să se mai gândească la spălătoreasă și-i spuse că dacă mai dă cu ochii de ea, fata va fi alungată și i se va interzice sub pedeapsa cu moartea să se mai apropie de castel.
Cuprins de tristețe, Marivel urcă în camera sa și se așeză pe pat. Ştia că nu are rost să se opună voinței tatălui său. Totuși, nu-i venea să creadă că n-o s-o mai vadă pe Blăniță-de-pisică. Nu se atinse nici de mâncare, nici de apă, ci zăcu nemișcat pe pat, cuprins de gânduri negre. Nu-și găsi somnul noaptea și în curând deveni palid și se îmbolnăvi atât de tare, încât peste câteva zile doctorul casei se alarmă de starea sănătății sale.
Doctorul îi spuse stăpânului său că tânărul prinț părea frământat din pricina unei oarecare spălătorese care lucra la bucătărie și că refuza să mănânce dacă mâncarea nu-i era adusă de fata aceea. Tatăl lui Marivel nu prea era dispus s-o lase pe fată să se apropie de fiul său dar doctorul insistă. Dacă prințul nu va mânca nimic, atunci viața sa se va afla în curând în mare pericol. Așa că i se permise lui Blăniță-de-pisică să ducă mâncarea lui Marivel. Ea nu-i vorbi, ci-i duse pur și simplu mâncărurile recomandate de doctor, făcându-i o reverență și trimițîndu-i un zâmbet grav. Treptat, treptat, prințul își recăpătă puterile și doctorul le spuse părinților băiatului că aceasta se datora cu siguranță fetei. Le mai spuse că ar fi periculos să-i despartă pentru totdeauna pe cei doi.
Când Marivel se însănătoși complet îi spuse mamei sale că intenționează să se căsătorească cu Blăniță-de-pisică indiferent de ce va spune tatăl său. Amândoi părinții încercară în zadar să-i schimbe hotărârea, așa că, în cele din urmă, doamna trimise după Blăniță-de-pisică. Ea se schimbase în rochia bătută cu aur și apăru în fața stăpânei plecându-se cu modestie, dar fără a părea câtuși de puțin rușinată. Stăpâna fu foarte încântată de Blăniță-de-pisică. Din toată ținuta ei se degaja mândrie dar și modestie, sfială dar și demnitate, ceea ce o făcu pe doamnă să simtă că, la urma urmei, fata aceasta va fi potrivită pentru fiul ei. În plus, toți erau de acord că fata era neobișnuit de frumoasă la înfățișare și grațioasă în mișcări. Singura ei vină era că lucra la bucătărie și că, evident, nu era de neam nobil.
Ei bine, ca să scurtăm povestea, stăpânul și stăpâna s-au învoit la această căsătorie și Marivel și Blăniță-de-pisică au făcut o nuntă minunată cum rareori s-a mai văzut. Şi au trăit împreună fericiți și toată lumea zicea că nu există o pereche mai fermecătoare și mai potrivită în tot ținutul.
Dar n-am ajuns încă la sfârșit. Blăniță-de-pisică îi dărui soțului ei un fiu. Când acesta avea patru ani o cerșetoare veni la ușa bucătăriei să ceară ceva de mâncare pentru băiețelul ei care era cam de aceeași vârstă. Se-ntâmplă ca băiețelul lui Blăniță-de-pisică să se joace pe la bucătărie și, văzând copilul cerșetoarei, alergă în întâmpinarea lui și-l sărută drăgăstos, zâmbindu-i cu o vădită plăcere și dragoste. Dar bucătăreasa cea haină încă era mai mare peste bucătărie. Blăniță-de-pisică ar fi putut-o alunga ca să-i răsplătească răutățile din trecut, dar ea era o fată bună la inimă și uitase de câinoșenia bucătăresei. Bucătăreasa îi văzu pe cei doi băieței și spuse cu un rânjet :
— Ia te uită ce bine se mai împacă cei doi pui de cerșetoare.
Blăniță-de-pisică o auzi și fu foarte rănită în sufletul ei. Ştia că nu este cerșetoare ci fiica unui gentilom mândru, cu nimic mai prejos decât mulți dintre prietenii socrului ei. Totuși se-ntrebă dacă în sinea lui soțului nu-i era rușine cu ea. El nu-i spusese niciodată nimic, dar Blăniță-de-pisică simțea că, la urma urmei, soțul trebuie să știe cine sânt părinții soției sale. Așa că-i spuse că dorea să meargă într-o călătorie împreună cu el și cu fiul lor. A doua zi dimineața, au pornit într-o caleașcă purpurie trasă de patru cai suri. După câteva ore de mers au ajuns în satul în care se afla vechea casă a Blăniței-de pisică. Ea nu mai călcase pe acolo de când fugise de acasă, cu cinci ani în urmă. Caleașca a tras la un han în sat, iar ea și copilul au așteptat acolo cât timp Marivel s-a dus să vadă dacă tatăl ei este acasă. Marivel îl găsi pe mândrul gentilom șezând lângă cămin, în sala cea mare, abătut și singur.
— Bunu-le domn, zise el, dumneavoastră sunteți tatăl unei fete minunate care a plecat de acasă acu mai bine de cinci ani pentru că nu dorea să aibă nimic de-a face cu omul pe care i l-ați ales de soț ?
— Eu sânt nenorocitul acela de tată, spuse gentilomul. Sunt un păcătos ticălos și mândru și am plătit scump pentru ticăloșia mea. Am pierdut cel mai dulce copil pe care l-a avut vreodată un tată iar când ea a plecat de acasă soția mea a murit de supărare: Așa că acum sânt singur cuc și nu mai am ce să aștept decât moartea ; cum să fiu iertat pentru mândria și cruzimea mea ? Mi-am dorit un fiu și pentru că nu l-am putut avea, mi-am alungat fata de acasă.
— Uitați-vă la mine ! zise Marivel. Ce ziceți, ați fi vrut să aveți un fiu ca mine ?
Gentilomul își ridică privirea și se uită la tânărul lord.
— Ei, bine, da, spuse el. Ești înalt, chipeș, bine crescut și un fiu așa ca tine ar fi fost pe placul inimii mele. Dar ce rost are toată vorbăria asta ?
— Dacă nu vă pot fi fiu, zise Marivel, poate că aș fi bun ca soț pentru fiica dumneavoastră. Domnu-le, ce-ați zice să vă vedeți fiica căsătorită și cu un fiu mititel care să vă fie nepot ?
— Nu-ți râde de un om bătrân, zise gentilomul. Totuși dacă ai putea înfăptui un asemenea miracol, m-ai face cel mai fericit om din lume!
Lui Marivel nu-i trebui mult să-și aducă soția și fiul de la han. Ce se mai bucură Blăniță-de-pisică să-și revadă tatăl și să știe că nu-i mai purta pică. El o cuprinse în brațe și plânse lacrimi de bucurie încât cu greu îți venea să crezi că este într-adevăr cel mai fericit om din lume. Apoi își luă în brațe nepoțelul, iar băiatul îl trase de barba căruntă atât de tare încât bătrânului domn îi dădură lacrimile și mai tare, spre încântarea celui mic.
După ce s-au odihnit și au mâncat și Blăniță-de-pisică și-a salutat vechile prietene de pe la bucătărie, toți patru au urcat în caleașca purpurie și cei patru cai suri îi duseră înapoi la castel. Şi-acolo au trăit fericiți și după aceea, zâmbind uneori la gândul peripețiilor lor, alteori vărsând lacrimi la gândul nenorocirilor prin care trecuseră. Cât despre stăpânul și stăpâna castelului, părinții lui Marivel, ei nu mai puteau de bucurie când au aflat că tatăl lui Blăniță-de-pisică era un gentilom bogat și respectabil — căci, la urma urmei, nu-i puțin lucru să fii gentilom, chiar dacă până atunci fusese un gentilom mândru și nesăbuit.