Pe muntele Tin creșteau mii de soiuri de flori parfumate și ierburi din care se făceau tot atâtea feluri de leacuri.
Acolo, era un sat cu nouăzeci și nouă de familii care aveau nouăzeci și nouă de vaci. Și în acest sat trăia un fecioraș de vreo cincisprezece ani, pe nume Ta Tou, care, cum se crăpa de ziuă, ieșea în drum și începea să plesnească din bici. La auzul pocnetelor de bici, cele nouăzeci și nouă de vaci ieșeau singure din ogrăzi și se strângeau în jurul lui, iar băiatul le mâna la pășune. Trecând prin văi și cățărându-se pe povârnișuri, Ta Tou își ducea cireada să pască iarba cea mai bună, să bea cea mai bună apă. Vacile lui erau grase de plesneau și pielea le strălucea de parcă ar fi fost de aur.
Într-o zi de vară, pe vreme de arșiță, când vacile se odihneau la umbra copacilor, băiatul le numără și văzu că în loc de nouăzeci și nouă avea o sută de vaci. Le numără încă o dată și încă o dată, dar tot o sută de vaci îi ieșeau. Nu știa ce să creadă, mai ales că, în împrejurimi, nu mai știa nicio vacă și nici nu văzuse când venise în cireadă acea vacă străină.
Timp de trei zile, în cireada băiatului au fost o sută de vaci. A patra zi, când Ta Tou era, ca de obicei, cu vacile la pășune, văzu venind spre el un bătrân cu sprâncenele și barba albe ca zăpada. În spate ducea o traistă, iar în mână avea un bici. Când ajunse lângă băiat, îl întrebă:
— Flăcăule, mi-am pierdut vaca, n-ai văzut-o tu cumva?
Ta Tou răspunse:
— Cu trei zile în urmă, în cireada mea a apărut o vacă în plus. Du-te și vezi dacă e a ta.
Bătrânul intră în cireadă și ieși trăgând o vacă de coarne. Băiatul îi spuse:
— Dacă e a ta, ia-o!
Bătrânul mângâie vaca pe cap și pe loc pielea acesteia începu să strălucească, iar coarnele i se poleiră cu aur. Apoi încălecă pe ea și plecă. După câțiva pași se opri, se întoarse către băiat și-i spuse:
— Băiete, nu ai nicio dorință?
Ta Tou se gândi ce se gândi, apoi răspunse:
— Ceea ce doresc eu… nu poți dumneata să îndeplinești, moșule.
Își amintise că fusese odată într-un sat mai îndepărtat unde văzuse o mulțime de copii care citeau din cărți și-i povesti acest lucru bătrânului.
Atunci bătrânul zâmbi, își dădu jos traista de pe umeri și, scuturând-o, îi grăi:
— Spune, flăcăiașule, ce vrei, că-n traista mea se găsește orice!
Uitându-se la traista aceea goală și necrezând spusele bătrânului, băiatul râse:
— Dacă ai, dă-mi o carte! Mi-o doresc de mult.
Bătrânul își vârî mâna în traistă, scoase o carte și i-o întinse.
Fericit, băiatul luă cartea cu scoarțe roșii de mătase și începu s-o răsfoiască imediat. Când își ridică privirile de pe carte, bătrânul dispăruse.
Ta Tou avea acum o carte și, deși știa numele a mii de ierburi și de flori, nu știa să citească. Cine să-l învețe să citească? Socoti el pe degete toți oamenii din sat: erau bătrâni care știau să povestească mii de povești, fete care știau să cânte mii de cântece, dar nu era nimeni care să știe carte. Atunci Ta Tou se hotărî să învețe carte singur. Arse o rămurică și, cu tăciunele de la ea, începu să scrie pe pietre. A scris așa până s-a lăsat noaptea. Deschizând cartea, literele luminau, încât băiatului nu-i mai trebuia lampă. Cartea lumina muntele, copacii, florile. În noaptea aceea, când învăța mai cu râvnă din carte, se apropie de el o fecioară mlădie, împodobită nevoie mare. Fără să spună un cuvânt, fata se așeză alături de el. Băiatul se uită la ea cu uimire, iar fata îl privea cu ochii-i mari, în tăcere. Așteptă ce așteptă și, văzând că fata nu are de gând să plece, îi zise:
— Pleacă, te rog, nu mă împiedica să învăț!
Cu blândețe, fata îi spuse:
— Dar nu te împiedic deloc. Ți-e teamă să mă uit cum scrii?
Fără să mai scoată un cuvânt, băiatul își văzu înainte de treabă. După un timp, când se uită, văzu că fata se afla tot acolo. Aceasta îi spuse zâmbind:
— Ai așezat cartea cu scrisul în jos, nu știi să citești, e-adevărat?
Rușinându-se de fată, Ta Tou răspunse:
— Așa e, nu știu carte, dar tu știi?
— Așa, puțin știu și eu, răspunse ea râzând.
Băiatul, neîncrezător, îi dădu cartea:
— Dacă știi, citește, să aud și eu!
Fata începu să citească. Ta Tou, plin de bucurie, o rugă:
— Surioară, fii bună și învață-mă și pe mine!
Mișcată, fata se opri din citit, apoi începu să-l învețe pe Ta Tou.
Băiatul își vâra în cap cu repeziciune tot ce-i spunea fata. Îl învăță până ce începură să se reverse zorile. Când stelele începură să se stingă de pe cer, când păsările începură să ciripească în copaci, fata se ridică de îndată, îl privi pe băiat, privi cartea, oftă din adânc și, fără să spună un cuvânt, plecă.
Ta Tou se simțea ca un înfometat ce a căpătat de mâncare, ca un însetat ce a căpătat de băut. A doua zi, după ce a păscut vacile, când se lăsă înserarea și licuricii începură să strălucească, Ta Tou rămase în așteptarea fetei. Luna se ridicase de mult pe bolta cerului și băiatul se temea că fata n-o să mai vină. După un timp de așteptare, deschise cartea și literele luminară din nou totul în jur. Și iată că fata veni. Bucuros, băiatul îi spuse:
— Azi de ce ai venit atât de târziu? Mi s-a urât așteptându-te.
Râzând, fata se așeză lângă el și-l învăță să citească până se lumină de ziuă, când, încruntând din sprâncene, se ridică și plecă. A treia zi, fata veni și mai târziu, așa că nu apucă să-l învețe decât foarte puțin, că păsările începură să cânte și mijea de ziuă. Se uită la băiat și, cu durere în glas, îi spuse:
— Mâine seară n-am să pot veni.
Îngrijorat, băiatul o rugă:
— Te respect ca pe o învățătoare, te iubesc ca pe o soră, te rog, învață-mă până la sfârșit! Dacă te temi că-i drumul greu, vin eu la tine.
Auzindu-l, fetei i se frângea inima și ochii îi înotau în lacrimi. Oftând, îi spuse:
— Nu că nu aș vrea să te învăț, nu că ar fi drumul greu. De când eram copilă mă aflu în mâinile vrăjitoarei care stă la miazănoapte de Muntele Ridichiei de aur. Ea m-a trimis să-ți fur cartea vrăjită, dar n-am inima s-o fac.
Auzind spusele fetei, Та Тоu o întrebă:
— De ce nu fugi de la zgripțuroaică?
Cu ochii plini de lacrimi, fata îi răspunse:
— Chiar și la capătul lumii de m-aș duce, tot m-ar găsi!
Se apropia răsăritul soarelui și în grabă mare fata plecă spre miazănoapte; după câteva clipe, nu se mai văzu.
A patra noapte, fata nu mai veni. Ta Tou era nespus de mâhnit. Tot timpul se uita în partea unde plecase fata, dar nu vedea decât munții înalți și pădurea. În zilele următoare, flăcăul se apropie din ce în ce mai mult de peștera vrăjitoarei, dar tare se mai temea.
Într-o zi tocmai se uita spre miazănoapte, când văzu două lumini ciudate: una albă, alta roșie, care străluceau de-ți luau ochii. Ta Tou văzuse de multe ori cum strălucesc stelele căzătoare, dar ceea ce vedea acum strălucea mai puternic decât orice stea. Și apoi era ziua în amiaza mare. Tot uitându-se așa, văzu că luminile nu erau prea departe și hotărî să se ducă până la ele.
Merse el ce merse, până dădu de un arbore cu ramurile întortocheate, care creștea într-o crăpătură a muntelui. Pe una din crengile copacului se afla un merișor de aur și pe alta un merișor de argint, care răspândeau, unul, o lumină aurie, iar celălalt, argintie. Ta Tou se urcă pe o piatră și le smulse. Dar cele două merișoare se sfărâmară bucățele în mâinile lui. Muntele se clătină și, uitându-se în jurul său, băiatul văzu că nu mai era pe piatra pe care se urcase. În dreapta lui se afla un munte de aur și, în stânga lui, un munte de argint, care sclipeau de-ți luau ochii. Făcându-și curaj, băiatul porni înainte și, după puțin timp, ajunse la o colibă de piatră cu ușile deschise. Intră și în urma lui ușa se încuie singură. În casă nu se afla decât un pat de mărime potrivită și o lampă. Vru să iasă, dar nu mai putu. Strigă, dar nu-l auzi nimeni.
Pe înserate, ușa se deschise singură și, când băiatul se aștepta să vadă intrând cine știe ce vrăjitoare, dădu cu ochii tocmai de fata care-l învățase să scrie și să citească. Bucuros, el o întrebă:
— Aici locuiești tu?
Fata nu răspunse nimic, aprinse lampa și începu să croșeteze la lumina ei. Oricât încercă băiatul s-o facă să vorbească, ea nu scoase niciun cuvânt. Ta Tou își luă cartea să învețe, dar fata tot nu-l băgă în seamă. Atunci, înfuriat, băiatul se opri din citit, închise cartea și se întinse pe pat, prefăcându-se că doarme. La miezul nopții, fata se ridică, îl privi înlăcrimată, stinse lampa și plecă.
După ce se stinse lumina, băiatului i se păru că nu se mai află în pat, ci plutește pe valurile unei ape. Ba parcă auzea clipocitul valurilor și vuietul vântului. Atunci deschise repede cartea și la lumina ei încetă și clipocitul valurilor și vuietul vântului; se afla din nou pe patul din casa de piatră, iar ușa era deschisă. Acum îl apucase dorul de fată și nu mai voia să fugă. În sinea lui se întreba de ce fata nu scosese niciun cuvânt când îl văzuse și de ce lăcrimase când plecase. Se gândi așa până se lumină de ziuă și ușa se închise din nou. Băiatul așteptă în colibă toată ziua; când se înnoptă, fata veni, dar nici de data aceasta nu scoase nicio vorbă, iar la plecare lăcrimă. Noaptea, băiatul își zise că dacă e ușa deschisă și dacă nu vine fata, să se ducă să-și vadă vacile. Cum ieși din casă, dădu cu ochii de un munte înalt și întunecat care se ridicase între muntele de aur și cel de argint. Căutând în stânga și în dreapta pe unde să treacă, se hotărî să se cațere pe muntele de aur. Și cu cât urca, cu atât muntele se făcea și mai înalt. Tot urcându-se, auzi la un moment dat un muget de vacă și se opri mirat, întrebându-se cum de sunt vaci pe muntele acesta ciudat, apoi își zise c-or fi poate chiar vacile lui. Se uită dincotro venea mugetul și văzu o cireadă de vaci cu coarnele și copitele de aur, cu tot trupul de aur, iar păzitorul lor nu era altul decât bătrânul care-i dăduse cartea. Bucuros, băiatul se duse la el și-l întrebă:
— Unde mă aflu, moșule?
Văzându-l, bătrânul se sperie, dar răspunse:
— Te afli în inima muntelui. Dar cum de ai ajuns aici?
Ta Tou îi povesti cum găsise coliba de piatră, cum stătuse în ea și tot ce s-a mai întâmplat. Bătrânul îi spuse:
— Coliba de piatră e a vrăjitoarei, iar patul în care ai dormit e o punte îngustă deasupra unei prăpăstii. Când s-a stins lumina, fata urma să te împingă în prăpastie, dar cartea te-a salvat. Dacă nu vrei să te desparți de fată, îți voi da un lucru fermecat, pe care să-l pui deasupra lămpii când se aprinde.
Și zicând aceasta, vârî mâna în traistă și scoase de acolo un abajur vechi pe care i-l dădu. Apoi, îi mai zise:
— Păzește-mi trei zile vacile de aur și eu am să mă duc să le păzesc pe ale tale.
Nu se luminase încă și băiatul se înapoie în colibă. La lumina zilei, ușa se închise din nou. Seara veni iarăși fata și aprinse lampa. Atunci, băiatul îi spuse:
— Lampa asta luminează prea puternic. Să-i punem abajurul acesta.
Se ridică și puse abajurul deasupra lămpii; fata tot nu scoase niciun cuvânt. Băiatul se întinse pe pat și se făcu iarăși că doarme. De data asta, fata plânse în toată regula uitându-se la băiat cum doarme și apoi se duse să sufle în lampă, s-o stingă. Dar, cu cât sufla mai tare, cu atât flacăra lămpii creștea, până s-a făcut de trei ciîuri* . Cu fața scăldată în lacrimi, fata smulse abajurul și-l aruncă, iar acesta se prefăcu într-o barcă. Îndată casa dispăru. Cei doi se urcară în barcă și pluteau acum pe un râu căruia nu i se vedeau malurile. De data asta, fata vorbi:
— De unde ai abajurul ăsta fermecat?
Uitând de supărare, băiatul îi răspunse cu o întrebare:
— Ce s-a întâmplat cu tine în nopțile acestea, de n-ai scos niciun cuvânt?
Fata răspunse:
— Cum aș fi putut să vorbesc cu tine când zgripțuroaica pândea să audă tot? Tu nu știi, Ta Tou, cum mă chinuia zgripțuroaica în fiecare noapte când mă întorceam de la tine, dar, orice mi-ar fi făcut, nu aveam inima să te împing în prăpastie după ce stingeam lumina.
Uitându-se înapoi, cei doi văzură o barcă apropiindu-se din ce în ce de ei. Speriată, fata spuse atunci:
— Ne urmărește zgripțuroaica!
Își smulse din cap un ac încrustat și-l aruncă în apă. Atunci barca zgripțuroaicei începu să se învârtească pe loc, dar, după puțin timp, zgripțuroaica își reluă urmărirea. Fata își scoase din păr alt ac pe care-l zvârli iarăși în apă și barca zgripțuroaicei începu din nou să se învârtească. De șapte ori aruncase fata câte un ac în apă, până se lumină de ziuă și barca se apropie de mal. Cei doi coborâră pe mal și, când se uitară în jur, văzură că se află chiar la marginea satului băiatului.
Та Тоu o duse pe fată acasă, dar, după puțin timp, apăru și zgripțuroaica acolo. Cum intră în casă, fără un cuvânt, zgripțuroaica suflă asupra fetei; aceasta simți dintr-o dată că îngheață; mai suflă încă o dată și fata își schimbă culoarea, îngrijorat, băiatul își aminti cuvintele bătrânului: „Dacă n-ar fi fost cartea, de mult ți-ar fi făcut de petrecanie zgripțuroaica”. Luă așadar cartea și o apropie de corpul fetei; îndată aceasta își recăpătă culoarea.
Zgripțuroaica, văzând că fata nu mai tremura, începu să sufle asupra băiatului. Iar suflarea ei era mai rece decât gheața și băiatul simțea că-i amorțesc oasele și tremura din toate încheieturile. În sinea lui se gândea cum ar putea s-o scoată din casă și atunci o luă la fugă; zgripțuroaica se avântă după el, gata-gata să-l ajungă. Când își strânse pumnii să se ia la luptă cu ea, apăru și bătrânul călare pe o vacă de aur în mijlocul cirezii lui. Moșneagul vârî mâna în traistă, scoase o frânghie lungă pe care o zvârli asupra zgripțuroaicei. Frânghia, ca un șarpe, se răsuci în jurul mâinilor și picioarelor acesteia. Apoi, bătrânul zise:
— Nu aveam de gând să te ucid, dar, văzând cum tu vrei să-i pierzi pe alții, nu te mai pot nici eu ierta.
Apoi mai scoase din traistă un băț cu care o atinse pe zgripțuroaică, și aceasta se făcu nevăzută. Pe locul unde stătuse zgripțuroaica, rămase o pată de sânge. Bătrânul puse frânghia și bățul în traistă și, zâmbind, zise băiatului:
— Ți-am adus vacile. Acum ai și carte, are și cine să te învețe. Învață cât te țin puterile!
Apoi și bătrânul și vaca se făcură nevăzuți.
Băiatul se întoarse în casă și o găsi tare veselă pe fată; scăpase de sub puterea zgripțuroaicei. Rămase alături de băiat și trăiră fericiți până la adânci bătrâneți.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 21 (1978) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București
*ciî = 33 cm.