Trăia odată, cu mulți, mulți ani în urmă, un om pe cât de sărac, pe atât de bun la suflet. Cu toate că era tăietor de lemne, el nu rupea niciodată ramurile verzi ale copacilor pentru a face focul cu ele. Aduna numai vreascuri uscate, căzute la pământ, tocmai pentru că știa ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi rupt o creangă verde. Seva, adică sângele copacului, ar fi picurat fără întrerupere până ce bietul copac ar fi murit. Pentru că nu voia să facă niciun rău copacilor, care pentru el erau ca și vii, ca oamenii, nu le rupea crengile niciodată și pentru nimic în lume.
Într-o zi, în timp ce căuta vreascuri uscate pe sub un copac înalt, tăietorul de lemne auzi o voce suspinând.
— Lipicioasă, lipicioasă este seva mea, pentru că ramurile mele sunt frânte…
Tăietorul de lemne se uită cu atenție la copac. Era un pin și-și dădu seama că cineva îi frânsese trei ramuri, iar seva lui curgea, cum curg lacrimile din ochii unui copil ce plânge îndurerat. Cu îndemânare, omul le îndreptă, spunând:
— Oooo, gingașe rămurele! Vă voi înfășură îndată, și seva se va opri.
Rupse o bucată din haina de pe el și bandajă rămurelele pinului. Nici nu termină bine de înfășurat și, din copac, începură să cadă bani de aur și de argint. Și căzură atât de mulți că aproape îl acoperiră pe tăietorul de lemne, uluit de tot ce se întâmplă. Când se dezmetici, se uită la copac și-i zâmbi în semn de mulțumire, după care luă banii și-i duse acasă. Abia aici își dădu seama că era o sumă foarte mare și că devenise dintr-o dată foarte bogat datorită pinului, despre care toată lumea, în Japonia, știe că este simbolul prosperității. Cum se gândea el la toate astea, privind grămada de bani de aur, cineva apăru la fereastră. Se uită mai atent și desluși figura unui tăietor de lemne, care nu era nici mai arătos decât el și nici mai bun la suflet. Era cel care frânsese ramurile pinului. Când văzu banii, întrebă:
— Unde ai găsit atâția bani? Sunt foarte frumoși și strălucitori!
Tăietorul de lemne cel bun ridică banii în sus, în așa fel ca omul de la fereastră să-i vadă mai bine. Erau în formă ovală, cum se făceau pe atunci banii în Japonia, și umpluse cu ei cinci coșuri. Îi spuse apoi omului care se uita zăpăcit prin fereastră:
— I-am luat din pinul acela înalt. Din cel de colo! arătă el spre copac.
— Hm! se miră tăietorul de lemne cel rău și alergă îndată spre pinul cel bătrân.
Cum ajunse, pinul îi spuse:
— Lipicioasă, lipicioasă este seva mea! Atinge-mă și vei avea un șuvoi din ea!
— Oooo! E tocmai ce voiam eu, spuse omul cel rău, un torent de aur și argint.
Se ridică pe vârful picioarelor și rupse o creangă. Deodată, în loc de aur și argint, pinul dezlănțui un șuvoi de sevă lipicioasă, care-l acoperi din creștet până-n tălpi. Îi curse seva pe cap, pe mâini, pe picioare și, cum era așa de lipicioasă, omul cel rău nu se mai putu mișca. Strigă cât putu după ajutor, dar nu-l auzi nimeni. Rămase așa împietrit în rășina pinului patru zile, câte una pentru fiecare rămurică pe care o frânsese. După aceea seva se înmuie și omul cel rău cu greu se mai putu târî până acasă.
De-atunci el n-a mai rupt niciodată crengi dintr-un copac verde.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 55, 2000 [p. 135-138]