​Trei-tăișuri

Lacomi și zgârciți sunt toți bogătașii din lumea asta, dar unul hrăpăreț și nesătul, ca acela despre care e vorba în povestea aceasta, nimeni nu mai pomenise. Zi și noapte era chinuit doar de un singur gând, ce-l ardea ca para focului: cum să-și sporească averea, cum să mai apuce, prin înșelăciune, ceva de la alții. Dacă s-ar fi putut să adune el toată averea de pe lume, să nu mai lase nimic pentru restul oamenilor – numai la asta se gândea.
Lumea îl ocolea și de multă vreme nimeni nu-l mai căuta. Îl porecliseră „Trei-Tăișuri”. Pe ogoarele sale nu mai voia să lucreze niciun localnic. Ca să-și mai găsească din când în când câte un lucrător, Trei-Tăișuri trebuia deseori să se ducă departe, la oraș.
Mergând odată la târg, Trei-Tăișuri întâlni un om nevoiaș și-l ademeni să vină să-l slujească, să-i lucreze pământul. Omul se învoi.
El avea obiceiul ca în fiecare an, după strângerea recoltei, să-și plătească lucrătorii nu din grânele noi, adunate de aceștia cu sudoare, ci din cele vechi, rămase prin hambare și magazii din anul trecut, sau cine știe de când. În schimb, recolta nouă era dusă la târg și vândută, preschimbată în argint. Trei-Tăișuri adunase de-a lungul anilor o mulțime de argint pe care-l ascunsese peste tot, prin locurile tainice.
De la o vreme începu să-l chinuiască gândul că va fi prădat. Visă chiar că l-au călcat hoții și i-au luat tot argintul adunat. Groaza i se cuibări în suflet. Nu mai putea dormi nopțile, se perpelea ca pe jar și-l treceau toate sudorile.
Ca să se liniștească, hotărî să poarte argintul la el. Își făcu buzunare adânci, trainice, bine cusute, și le burduși cu bucățile de metal strălucitor, de care nu se mai despărțea niciodată.
Iată că în acea vară se porniră niște ploi mari ce nu se mai terminau, de credeai că s-a spart bolta cerului. Șuvoaie învolburate se rostogoleau din munți și apele tulburi ale râului din apropiere se revărsară, inundând tot satul. Puhoiul năvăli atât de repede, că lumea nici n-apucă să fugă. În casa lui Trei-Tăișuri, argatul Djan se uită ce să salveze, la repezeală, de furia apelor. Îmbrăcă o haină groasă, luă câteva turte și le băgă în sân, apoi se repezi afară. Văzând că apele cresc și nu mai are unde fugi, se cățără într-un copac mare și rămuros din curte.
Bogătașul însă tot cotrobăia prin casă. Nu se putea hotărî ce să ia cu el și ce să lase. Dacă ar fi putut, ar fi luat totul în spinare. Apa îi ajunsese până la genunchi și el tot nu ieșea.
Umbla apoi în apă până la brâu și tot nu se îndura să fugă: îi mai rămăseseră câteva bucăți de argint. În cele din urmă, înotând prin apa până la gât și tras de șuvoi ieși din casă și-l văzu pe Djan în copac.
— Ajutor! Hei, Djan, salvează-mă! Nu mă lăsa! strigă el la argat.
Om săritor, argatul îi întinse o mână și-l ajută să se urce și el în copac. Erau salvați amândoi.
Dar ploaia nu se mai opri toată ziua. Turnă cu găleata și toată noaptea. Casele mai mici fură înghițite de ape. După încă o zi, nu se mai vedeau nici casele mai mari.
Cei doi se urcau mereu mai sus, în copac. Mai trecu o zi. Djan scoase din sân o bucată de turtă, rupse o bucată și începu să molfăie. Bogatul scoase și el o bucată de argint. Se uită la ea cu lăcomie: „Vai, ce frumos și strălucitor e!” își zise.
Și tot așa, când le era foame, țăranul scotea câte o bucată de turtă și mânca, iar bogătașul scotea argintul și se uita la el, apoi îl punea din nou în buzunar.
Mai trecu o zi, apoi încă una. Dacă văzu că apele nu se retrag, Djan micșoră porția de turtă pe care-și îngăduia s-o mănânce în fiecare zi. Bogatul flămânzea și strângea în fiecare zi cureaua cu încă o gaură, uitându-se cu lăcomie la argintul său.
După șapte zile, apele începură în sfârșit să mai scadă. Trei-Tăișuri ajunsese numai pielea și ciolanele, iar Djan mai avea doar o bucată de turtă. Bogatul nu mai putu răbda și-i spuse:
— Uite, îți plătesc în argint bucata de turtă care ți-a mai rămas. Dă-mi-o mie!
Țăranul se gândi. Toată viața muncise din greu, dar nu reușise să adune avere cât făcea această bucată de metal prețios. Dar nici să moară de foame nu-i convenea.
— Dacă ți-o dau ție nu mai am eu ce mânca. Doar argintul nu ți-a ținut nici ție de foame. Așa că nu mă învoiesc. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se frânge inima.
Mai trecură câteva zile. Djan mânca doar câteva firimituri pe zi. Bogătașul însă nu mai rezistă. Slăbi în cele din urmă într-atâta, încât nu se mai putu ține în copac. Căzu în apă, înecându-se, cu buzunarele pline de argint.

repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București