Trăiau odată doi bogătași zgârciți, care semănau atât de mult între ei, încât au devenit și frați de cruce.
Într-o zi, fratele mai mic trebuind să plece la un drum mai lung, pentru negustorie, s-a gândit să treacă pe la fratele mai mare să-și ia rămas bun. A luat cu el un coș frumos împletit din coceni de porumb, pentru a i-l face cadou fratelui, la despărțire. În casa fratelui mai mare nu o găsi decât pe cumnată-sa, căreia îi zise:
— Vai, cumnată dragă, curând am să plec la un drum lung, așa că astăzi am venit la voi ca să-mi iau rămas bun de la tine și de la fratele mai mare. Îmi cer scuze însă că, neștiind ce vă trebuie, v-am adus o mică atenție în semn de despărțire: acest coș și vă rog frumos să-l primiți cu toată bucuria.
— Vai, frățioare, să cheltuiești atâția bani pentru noi, doar suntem rude?! Aș vrea să-ți mulțumesc în locul fratelui tău, care, regret că nu este azi acasă, să-ți mulțumească pentru cadoul frumos ce ni l-ai făcut…
Cumnata se gândea în sinea ei: „Indiferent ce mi-a adus, după tradiție, dar și în virtutea politeții eu trebuie să-l opresc la masă. Dar cu ce să-l tratez?” După ce chibzui un timp, își zise: „Ah, am găsit soluția!” și, bucuroasă, îi spuse cumnatului său:
— O, frățioare, de astăzi ne despărțim și nu se știe când ne vom mai revedea, așa că, te rog, nu pleca și fă-mi plăcerea de a rămâne la masă, chiar dacă fratele tău nu este acasă: nu mă poți refuza, nu-i așa?
Nu mai așteptă răspunsul omului și așeză repede masa, punând două perechi de bețișoare, două farfurii, iar în mijlocul mesei un platou mare. Scoase apoi o pensulă și o hârtie și pictă în tuș o turtă mare rotundă, cu mult susan.
— Te rog, frate, spuse cumnata, servește cât e caldă și proaspătă, dacă se răcește nu va mai fi atât de gustoasă!
— Da, cumnată, spuse frățiorul, am să servesc cu plăcere.
Fratele se prefăcu și el că mănâncă, duse bețișoarele la gură și mestecă, savurând gustul turtei cu susan.
După un timp, păru că s-a săturat, se ridică de la masă și plecă, luându-și rămas bun de la cumnată-sa.
Nu trecu mult timp și se întoarse stăpânul casei. Soția sa îl întâmpină și-i spuse repede:
— Ghici, cine a trecut astăzi pe la noi? Fratele tău, care a venit să-și ia rămas bun de la noi și bineînțeles nu a venit cu mâna goală, a adus și un coș împletit din coceni de porumb.
Cum termină de spus, îi și arătă bărbatului darul primit de la fratele lui de cruce.
— Vai, nevastă, fratele a adus un cadou, tu nu l-ai oprit la masă?
— Cum de nu, l-am omenit cum se cuvine.
— Се-ați mâncat?
— Turtă, vezi bine, hai să-ți arăt!
Soțul se duse repede la masă și, văzând turta pictată în farfurie, oftă adânc, zicând:
— Dacă eram eu acasă, nu-i dădeam o turtă atât de mare și atât de frumoasă, în semn de despărțire!
Povești nemuritoare nr. 42, Editura Ion Creangă, București, 1998
