Newtown sau Frankville, așa cum era numit în vremurile de demult, este un orășel somnoros, așa cum știți probabil cu toții, așezat pe malurile râului Solent. Așa cum este el de somnoros acum, aflați că pe vremuri era un loc tare zgomotos și toată larma nu o făceau alții decât șobolanii. Așezarea era așa de năpădită de șobolani încât nici nu mai merita să trăiești acolo. Nu era pătul sau șură, hambar sau cămară în care ei să nu-și croiască drum. Nu era burduf de brânză pe care să nu-l găurească și să-l golească și nici butie cu zahăr pe care să nu o dea gata. Imaginați-vă că nici miedul și nici berea nu erau în siguranță. Șobolanii rodeau până făceau o gaură în fundul butoiașului și repede un șobolan mai voinic își vâra coada prin ea. Iar când și-o scotea, prietenii și verii se adunau cu toții să se înfrupte pe rând din bunătățile de pe ea.
Dacă șobolanii s-ar fi mulțumit numai cu atâta cred că ar fi fost cum ar mai fi fost, dar chițăielile și zgomotele, graba cu care alergau și vânzoleala erau așa de mari, încât nici nu puteai să te-auzi vorbind darămite să mai apuci să tragi un puișor de somn, cât e noaptea de lungă. Ca să nu mai spunem că mamele trebuiau să stea treze să păzească și să protejeze leagănele copilașilor pentru că, altfel, nu era mare lucru să te trezești cu un șobolan, mare și urât, alergând pe fața neajutoratului omuleț.
Dar, vă puteți întreba, de ce nu aveau bunii orășeni niște pisici!? Ei bine, au avut, și pe vremea aceea se ducea o luptă dreaptă, clar, până la sfârșit, șobolanii erau prea mulți și i-au copleșit pe mâțe și motani care, de multe ori, au fost alungați de pe câmpurile de bătaie. Otravă, ziceți? Sigur, au otrăvit atâția încât stârvurile lor erau cât pe ce să stârnească o molimă. Sau poate vă gândiți la vânătorii de șobolani? Atunci, aflați că nu a fost vânător de șobolani din Cornwall care să nu-și fi încercat norocul. Dar, cu orice-ar fi încercat, cu pisici sau otravă, câini sau capcane, se părea că sânt mai mulți șobolani ca mai înainte și în fiecare zi o nouă odraslă de șobolan apărea plimbându-și mândră coada sau zbârlindu-și mustățile.
Primarul și sfatul orașului erau la capătul răbdărilor. Dar, pe când stăteau așa, într-o zi, la primărie, scormonindu-și sărmanele lor minți și văicărindu-se de soarta crudă, cine altul credeți că dădu buzna decât crainicul orașului care spuse pe nerăsuflate :
— Iertați-mă, Înălțimile Voastre, dar un om straniu a intrat chiar acum în oraș. Nu prea știu cum să mă descurc cu el.
— Adu-l înăuntru, spuse primarul. Într-adevăr omul a pășit mândru în sala primăriei. Și chiar că era ciudat, căci nu era culoare în curcubeu pe care să nu o găsești în vreo parte a îmbrăcăminții sale. Era înalt și zvelt și cu o privire extrem de ascuțită și iscoditoare.
— Mi se spune Fluieraș, începu el, și vă rog să-mi spuneți cu ce vă lasă inima să mă răsplătiți dacă vă voi scăpa de toți șobolanii din Frankville?
Dar, cum să vă spun, oricât de tare se temeau consilierii de șobolani, se temeau mai mult să se despartă de bani, și tare ar mai fi dorit ei să se tocmească și să scape mai ieftin. Dar Fluieraș nu era omul care să piardă vremea ascultând palavrele consilierilor și rezultatul a fost că i s-au promis cincizeci de lire (și pe vremea aceea suma aceasta era bănet, nu glumă) pe care le va primi de îndată ce și ultimul șobolan nu va mai chițăi sau mișuna prin Frankville.
Cum a ieșit din sala primăriei, Fluieraș a și scos fluierul și l-a dus la buze. Prin case și pe străzi s-a răspândit îndată o melodie tremurătoare, ascuțită. Și pe măsură ce fiecare notă străbătea aerul, erai martorul unei priveliști ciudate și nemaivăzute, pentru că, din toate găurile, șobolanii veneau rostogolindu-se în mare grabă. Nu era nici unul prea bătrân sau prea tânăr, prea mare sau prea mic ca să nu se îngrămădească la picioarele lui Fluieraș, urmându-l în mare grabă cu mersul sigur și cu nasul pe sus, în timp ce străinul pășea pe străzile orașului. Dar nici să nu credeți că Fluieraș îi uitase pe șobolanii mici care de-abia țineau pasul. La fiecare cincizeci de metri se oprea și mai revărsa, un tril de note doar cât să le dea și lor timp să țină pasul cu cei mai vârstnici și mai puternici din rând. A urcat iute Strada de Argint și a coborât-o pe cea de Aur la capătul căreia se afla portul și marele râu Solent care curgea chiar pe acolo. Și în timp ce trecea pe străzi, cu pas ușor și plin de gravitate, orășenii se îmbulzeau pe la uși și ferestre, revărsând asupra lui Fluieraș mulțumiri și binecuvântări.
Ca să ajungă lângă el nu puteau din cauză că erau prea mulți șobolani. Și acum că ajunsese la marginea apei, Fluieraș s-a urcat într-o barcă și în timp ce el s-a îndepărtat de mal spre apa mai adâncă, cântând tot timpul, nici un șobolan nu a pregetat să-l urmeze plescăind în apă și nămol, înotând și dând cu plăcere din coadă. Și a cântat, și a cântat până ce fluxul s-a retras și șobolanii s-au scufundat din ce în ce mai adânc în mâlul
vâscos de la marginea apei, până ce și ultimul șoricel s-a sufocat și a murit.
Fluxul a venit din nou și Fluieraș a pășit iară pe. mal. Dar nici un șobolan nu mai trăia. Vă puteți imagina ce-a urmat. Bărbații își aruncau în aer pălăriile și strigau ura și pe dată au purces la acoperirea găurilor șobolanilor. Ba se mai trăgeau și clopotele. Dar când Fluieraș a pășit pe mal și nu se mai auzea nici măcar un chițăit, primarul și consilierii, și toți orășenii au început să dea din colț în colț și să clatine din cap.
Asta din cauză că trezoreria orașului- se golise tare în ultima vreme și de unde să facă ei rost de cincizeci de lire. Dar, în definitiv, nici Fluieraș nu s-a spetit cu munca. Ce-i așa de greu să te urci într-o barcă și să cânți din fluier ! La urma urmei, chiar și primarul ar fi putut-o face dacă s-ar fi gândit la asta.
Așa că primarul s-a văicărit ce s-a văicărit și apoi a zis :
— Îndură-te, om bun ! spuse el. Vezi cât de săraci suntem. Cum să reușim noi să-ți plătim cincizeci de lire? Nu vrei să te mulțumești numai cu douăzeci? Acum, că totul s-a terminat, cred că banii ăștia sânt o sumă frumușică pentru osteneala pe care ti-ai dat-o.
— Cincizeci de lire a fost suma pentru care m-am tocmit, a replicat scurt Fluieraș, și dacă aș fi în locul vostru aș plăti pe dată, pentru că eu știu să cânt la fluier și alte melodii și unii au aflat lucrul acesta pe pielea lor.
— Ce, ne ameninți, tu, un vagabond rătăcitor? a strigat primarul și în aceeași clipă a făcut din ochi consilierilor. Șobolanii sunt morți, a bolborosit el cât putu de încet. De-acum poți să faci cât rău vrei, omule, și, cu aceasta, primarul s-a întors brusc pe călcâie.
— Prea bine, a spus Fluieraș și a zâmbit ușor, ducând fluierul din nou la gură. De data aceasta, notele nu mai erau ascuțite cum fuseseră înainte și nu mai dădeau impresia de scârțăială și ros sau vânzoleală, de chițăit, ci erau vesele, o melodie ce semăna cu o cascadă de râs, o melodie de joc și veselie. Şi în timp ce pășea cântând pe străzile orașului, oamenii își băteau joc de el, dar din fiecare școală, clasă, loc de joacă, din camere și din ateliere, nu era copil să nu alerge spre Fluieraș cu strigăte vesele și nerăbdătoare, urmându-l fericit, gata să răspundă la chemarea fluierașului fermecat. Dansând, râzând, prinși de brațe, călcând ușor, cârdul de copii a străbătut Strada de Aur și a coborât Strada de Argint, la capătul căreia se întindea o pădure verde și răcoroasă, plină de stejari bătrâni și de arțari uriași.
Apărând și dispărând printre copaci, puteai să zărești haina multicoloră a lui Fluieraș, puteai să auzi râsul copiilor revărsându-se în cascade, din ce în ce mai slab, ca mai apoi să moară pe măsură ce se afundau în pădurea verde și înfricoșătoare în care intrase străinul, urmat de copii.
În tot răstimpul acesta, părinții s-au uitat și au tot așteptat. Acum însă nu mai erau batjocoritori. Dar oricât de mult s-ar uita și ar aștepta ei nu-l vor mai zări niciodată pe Fluieraș, omul cu haina pestriță. Niciodată inimile lor nu vor mai fi fermecate de cântecul și dansul copiilor, care dispăruseră pentru totdeauna printre copacii seculari ai pădurii.