Demult, demult, în Balin trăia o bătrână lăptăreasă. Bătrânica avea un singur fiu, căruia de mic copil îi plăcea să se lupte. De aceea bătrâna i-a făcut un sac din piele de vițel, lăsându-l să se joace cu el, când se ducea cu vitele la păscut. Feciorul, cum ajungea la câmp, umplea sacul cu nisip și încerca să-l ridice.
Ca o clipă au trecut câțiva ani și copilul a devenit un flăcău în puterea cuvântului.
Acum, sacul din piele de vițel nu mai era potrivit pentru el și de aceea și-a făcut un sac mai mare, din pielea unui bou.
Așa se scurgeau zilele și flăcăul era din zi în zi mai voinic și mai puternic. Putea să ridice lesne sacul deasupra capului și să-l arunce departe, departe. Dacă-l lovea din fugă, cu piciorul, îl dobora și se bucura grozav.
În fiecare an, tribul lor sărbătorea „Ziua Zeilor”. Odată a vrut să ia și el parte la această sărbătoare. Mama lui s-a dus la căpetenia tribului. După multe stăruințe, căpetenia tribului Balin a încuviințat ca fiul lăptăresei să fie primit în echipa păstorilor. Totodată i-a dăruit o haină de luptător și o pereche de cizme vechi.
Fiul bătrânei lăptărese a luat parte la lupte de „Ziua Zeilor” și a ieșit învingător.
Văzând asta, căpetenia tribului, ca să se mândrească, s-a apropiat repede de el, zicând:
— De azi înainte ești păstorul meu.
Căpetenia nu l-a mai lăsat să meargă cu vitele la câmp, dându-i titlul de luptător. Trei ani la rând, fiul bătrânei lăptărese a câștigat premiul de „Ziua Zeilor”. Faima lui era atât de mare, încât se răspândise până departe și oamenii îi ziceau „Viteazul Balin”.
Dar, iată că marele șef U Giu Mu-sin a împlinit cincizeci de ani. El a invitat la această sărbătoare patruzeci și nouă de triburi mongu și cincizeci și șapte de peste graniță.
Căpetenia din Balin a pregătit multe daruri pentru aniversarea marelui șef U Giu Mu-sin. Dar, pe lângă daruri, el dorea să arate și puterea tribului său și de aceea l-a chemat pe Viteazul Balin și i-a zis:
— Să mergi cu solul meu și să iei parte la aniversarea marelui șef U Giu Mu-sin. Tu trebuie să câștigi premiul cel mare la întrecerile de acolo. Dacă n-ai să câștigi, am să te omor. Să ne aduci calul pe care-l dă drept răsplată U Giu Mu-sin.
Căpetenia i-a dat tânărului luptător o zăbală și un căpăstru. Balin știa că, dacă va pierde, i se va tăia capul. A plecat foarte amărât acasă. A rugat-o pe mama lui să se roage pentru el, iar la despărțire i-a cuprins pe amândoi o mare tristețe.
Viteazul Balin și solul, cu darurile trimise de căpetenia tribului, au ajuns curând la tribul lui U Giu Mu-sin. Tocmai atunci acesta dădea o serbare în cinstea solilor trimiși de diferite triburi. Marele șef U Giu Mu-sin, după ce a primit oaspeții, s-a îndreptat spre Balin și l-a întrebat:
— Tu ești vestitul luptător Balin?
Viteazul Balin, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, a zis:
— Da, Maria Ta.
U Giu Mu-sin l-a întrebat iar:
— Când ai plecat, căpetenia ta nu ți-a dat niciun sfat?
Viteazul Balin a zis:
— Maria Ta, căpetenia noastră mi-a spus să câștig premiul cel mare.
Atunci U Giu Mu-sin l-a întrebat:
— Așa… Și tu ce crezi?
Viteazul Balin, fără să ezite, a zis:
— Cred că am să pot să călăresc pe calul pe care mi-l dăruiește Maria Ta.
U Giu Mu-sin, când a auzit acest răspuns, s-a făcut foc și pară, gândind în sinea sa: „Acest flăcău sărac este prea îndrăzneț”.
Pentru a-i încerca forța, U Giu Mu-sin i-a aruncat un os mare Viteazului Balin, poruncindu-i să mănânce măduva.
Viteazul Balin a luat liniștit osul și și-a plecat capul în semn de mulțumire. Tocmai când ridica osul și se pregătea să-l rupă, oamenii căpeteniei U Giu Mu-sin au izbucnit în hohote de râs, batjocorindu-l:
— Ai nevoie de cuțit sau de topor?
Viteazul Balin, neluând în seamă batjocura lor, a zis:
— Nu-i mare lucru! N-am nevoie nici de cuțit, nici de topor.
Și numai cu șase degete a rupt osul.
Marele șef U Giu Mu-sin a rămas mut de uimire și și-a dat seama că Viteazul Balin este un om puternic. De aceea el a amânat întrecerea de lupte cu o lună. A trimis pretutindeni oameni ca să-i adune luptători, care să-l învingă pe cel al tribului Balin.
Când a avut cinci sute șaptezeci de perechi de luptători, a deschis lupta.
Încă de la început, Viteazul Balin, iute ca vântul și înfierbântat ca focul, a doborât o mulțime de adversari. U Giu Mu-sin, când a văzut că luptele nu se desfășoară după așteptările sale, a dat în grabă ordin să se oprească și să se întreacă fiecare pe rând cu Viteazul Balin. Socotea că în felul acesta îl va face să obosească și să părăsească lupta. Purtarea lui U Giu Mu-sin încălca toate regulile de luptă, lumea era nemulțumită și furioasă, dar nimeni nu îndrăznea să spună o vorbă.
Dar U Giu Mu-sin voia cu orice preț să-l împiedice pe Viteazul Balin să câștige, însă nimeni nu-l putea doborî. Acesta nici nu ridica bine piciorul și adversarul său era la pământ. Din zi în zi, numărul adversarilor scădea, până a rămas față în față doar cu Sien, luptătorul lui U Giu Mu-sin. Sien era îmbrăcat în zale de aur. Trei zile în șir s-a luptat el cu voinicul din Balin, până și-au rupt pantofii de piele și zalele.
Sien se gândea să-l doboare pe cel din Balin, prinzând un moment de neatenție din partea lui, dar picioarele acestuia parcă prinseseră rădăcini, așa de bine erau înfipte în pământ. Până la urmă, Viteazul Balin și-a adunat toate forțele și și-a înfrânt adversarul în zale de aur.
Marele șef U Giu Mu-sin, neavând încotro, i-a dat Viteazului Balin calul și, pe lângă el, o căruță de fier plină cu aur și pietre prețioase, zicându-i:
— La cincisprezece km de aici se află Boul meu Roșu. Ia această căruță și o împinge până acolo, apoi înhamă la ea Boul Roșu și întoarce-te. Dacă nu faci întocmai, înseamnă că ai încălcat ordinul meu și atunci voi pune să te omoare de îndată.
Voinicul Balin și-a plecat capul în fața lui U Giu Mu-sin, s-a înhămat la căruță și a pornit cu pași grei spre locul arătat.
Când a ajuns aproape de staul, a văzut că Boul Roșu era de trei sau patru ori mai mare decât unul obișnuit. Avea ochii roșii ca focul și coarnele pline de sânge omenesc. Aștepta tocmai să i se aducă un om pe care să-l mănânce și se zbătea furios. Voinicul și-a spus în sinea lui: „Dacă aș fi fost înfrânt și m-aș fi întors acasă, căpetenia Balin îmi tăia capul. Dacă am învins, căpetenia U Giu Mu-sin vrea să mă omoare. Oricum, drumul morții mi-e pregătit de căpeteniile cu sufletul negru”.
Stând așa pe gânduri, își făcu puțin curaj: „Dacă scap de această capcană a căpeteniei U Giu Mu-sin, poate găsesc totuși un mijloc să rămân în viață”.
Și-a luat inima în dinți, a deschis ușa staulului și a intrat.
Boul Roșu, socotind că și de astă dată i s-a adus un om ca să-l mănânce, s-a dat puțin înapoi, s-a ghemuit, și-a plecat capul și, sărind cu toate patru picioarele, dintr-o dată s-a repezit spre voinicul Balin. Acesta s-a dat în grabă la o parte, a prins Boul Roșu de coadă, trăgându-l din toate puterile.
S-a încins o luptă pe viață și pe moarte.
Viteazul Balin a tras atât de coadă, până i-a rupt-o, și Boul Roșu a căzut lat la pământ. Îndată luptătorul Balin s-a folosit de acest prilej, a sărit pe spatele namilei, i-a rupt un corn și a început să-l lovească cu el, până l-a îmblânzit. După aceea l-a înhămat la căruță și-a luat-o în goană spre casă.
Cum putea căpetenia haină U Giu Mu-sin să lase să plece un viteaz? De aceea a dat drumul la două cămile turbate, care să-l urmărească. Una din cămile se numea Hangai și cealaltă Maogai. Hangai avea obiceiul să lovească cu capul orice întâlnea în cale. Maogai, dimpotrivă, alerga cu capul plecat și sfărâma în dinți orice obiect întâlnit.
În vremea asta, voinicul Balin mâna bucuros Boul Roșu spre casă și se gândea că peste puțin timp se va întâlni cu mama lui.
Deodată a văzut cele două cămile turbate alergând după el. În grabă a sărit din căruță, a scos drugul de fier de la roți și s-a așezat la marginea drumului. Hangai se repezise sălbatic în fața sa. Voinicul Balin s-a dat la o parte, a lăsat-o să treacă și, când i-a venit bine, a lovit-o atât de tare, că a frânt-o în două.
Pe Maogai, care alerga cu botul lipit de pământ, a atacat-o din față, zdrobindu-i capul. Apoi și-a continuat în goană drumul, crezând că de data asta a scăpat și că se va putea întoarce liniștit acasă. De unde să știe că U Giu Mu-sin trimisese după el o sută de ostași, care stăteau ascunși la hotarul dintre tribul U Giu Mu-sin și tribul Balin?
La miezul nopții, pe când trecea granița, voinicul Balin a fost ucis de vânătorii trimiși de U Giu Mu-sin.
Căpetenia tribului Balin, când a auzit de moartea luptătorului său, nu s-a întristat prea tare. Doar n-avea să se certe cu puternicul său vecin pentru un păstor de rând. Și l-a uitat.
Dar pe voinicul Balin nu l-au uitat oamenii din popor, iar păstorii și-l amintesc și azi, povestindu-i isprăvile.
Povești nemuritoare nr. 24, Editura Ion Creangă, București, 1996
