A fost odată un bătrân tăietor de bambus.
Într-o bună zi, în timp ce își vedea de treabă, găsi o tulpină de bambus care strălucea ca soarele aproape de rădăcină. Minunându-se foarte, omul nostru se trase mai aproape de tulpină dădu cu ochii de o fetiță cum nu se poate mai drăguță, înaltă numai de-o șchioapă și așezată în scobitura tulpinii de bambus de unde țâșnea lumina.
Întrucât moșneagul și baba lui n-aveau copii, se gândi de îndată să ducă fetița acasă. Zis și făcut. În căminul lor o crescură ca pe o adevărată fiică. După aceea, adeseori se întâmplă bătrânului să găsească galbeni de aur în tulpinile unora dintre bambușii pe care-i reteza, așa că nu trecu multă vreme și ajunse destul de înstărit.
Se scurseră vreo trei luni, în timpul cărora fetița creștea văzând cu ochii. Ajunse nu numai o femeie în toată firea, dar și de o frumusețe neasemuită. Era o asemenea încântare pentru cei doi bătrâni, încât numai uitându-se la ea și uitau de toate necazurile și suferințele de care avuseseră parte în viață. Așadar, o numiră pe fiica lor Prințesa Kaguya, adică Prințesa Lunii.
Frumusețea aproape nefirească, nemaivăzută pe pământ, a Prințesei Kaguya făcu să i se ducă foarte curând vestea pe tot cuprinsul țării. Drept care, o sumedenie de flăcăi chipeși și voinici veniră rând pe rând s-o pețească. Numai că ea nu vru să dea ochii cu niciunul dintre ei și-i trimetea pe toți de unde veniseră. Totuși, neînfricați și hotărâți să nu-și piardă nădejdea din pricina purtării ei, cinci pețitori se întoarseră mereu la ea, zi de zi, măcar că ea nu le îngăduia niciodată s-o vadă. Erau cu toții bărbați de neam mare, printre ei aflându-se și un prinț, băiatul împăratului.
Bătrânul ținea foarte mult să aleagă un mire dintre cei cinci, așa că-i vorbi despre aceasta Prințesei Kaguya. Departe însă de a fi încântată, ea dădu fiecăruia dintre cei cinci pețitori o treabă cum nu se poate mai grea, zicând că-l va lua de bărbat doar pe cel ce va fi în stare să îndeplinească așa cum se cuvine porunca încredințată.
Ceea ce li se cerea pețitorilor era să-i aducă fiecare câte un dar prețios și rar, adică un castronaș de piatră, o pânză care nu ia foc niciodată, țesută din blana Șobolanului de foc despre care se spunea că trăiește în China, nestematele care strălucesc în cinci culori pe capul balaurului Ryu și un ghioc făcut de rândunică.
Mistuiți de dorința fierbinte de a obține mâna Prințesei Kaguya, unii dintre cei cinci bărbați de neam își jertfiră rangul sau averea pentru a ajunge să capete darurile cerute, iar unul dintre ei își pierdu chiar viața. Dar nici unul dintre cei cinci pețitori nu izbândi în căutările lui, lucru care nici nu trebuie să ne mire, întrucât toate darurile dorite de Prințesa Kaguya nu se puteau afla pe lumea asta.
Într-un târziu, ajunseră și la urechile împăratului vorbe despre frumusețea fără seamăn a Prințesei Kaguya, care nu voia să se mărite cu nimeni. Și împăratul se hotărî s-o ia de soție, așa că-i spuse bătrânului s-o facă să se supună. Firește că moșneagul se bucură tare mult, dar Prințesa Kaguya nu consimți nici de data asta. Ba chiar zise că-și va pune capăt zilelor, dacă va fi silită să se mărite. Numai că împotrivirea ei strașnică avu darul de a aprinde și mai tare călcâiele împăratului.
Într-o bună zi, când plecă la vânătoare, împăratul trecu pe la casa moșneagului și încercă s-o ducă în palatul lui pe Prințesa Kaguya. Dintr-odată ea se făcu nevăzută. Dându-și seama că nu are de-a face cu o femeie obișnuită, împăratul își mută gândul de la ea și se întoarse în palatul lui.
Trecură trei ani de la această întâmplare și Prințesa Kaguya se făcu tot mai frumoasă și mai atrăgătoare. Dar în primăvara următoare, începu deodată să cadă tot mai des pe gânduri, din pricini necunoscute, în nopțile cu lună, iar pe chipul ei frumos se așternu o umbră de tristețe. Uneori, în timp ce privea la Lună, obrajii
i se brăzdau de lacrimi. Pe măsură ce trecea timpul, tristețea și mâhnirea o copleșeau tot mai mult.
Într-o bună zi, nemaiputând îndura s-o vadă în starea aceasta, moșneagul îi spuse Prințesei Kaguya:
— Ce te necăjește, fetița mea, când vezi Luna?
— Ei, bine, răspunse fata cu lacrimi în ochi, demult am vrut să-ți spun, dar până acum am tot șovăit.
Moșneagul rămase mirat. Și atunci Prințesei Kaguya începu să-i spună următoarea poveste:
— Ca să-ți destăinui adevărul adevărat, eu mă trag din Lună. Am săvârșit un păcat și drept pedeapsă am fost trimisă să petrec o vreme aici pe Pământ. Acum, că păcatul mi-a fost iertat, o să vină o solie din Lună, în noaptea luminoasă de la mijlocul lui Gustar 1, ca să mă ducă înapoi acolo. Așadar, va trebui să-mi iau rămas bun de la voi și de la toți ceilalți, care au fost atât de buni cu mine în toți anii aceștia. Iată de ce mă întristez și-mi dau lacrimile.
Uimit la auzul unei asemenea povești, moșneagul zise:
— Cum pot să te las tocmai pe tine, pe care te-am scos dintr-un bambus și te-am crescut până astăzi, să fii smulsă din preajma noastră și dusă pe tărâmul Lunii?!
Trist și mâniat, el se grăbi să-i spună și împăratului.
Hotărât să împiedice ducerea Prințesei Kaguya pe tărâmul Lunii, împăratul porunci comandantului gărzii imperiale să apere casa moșneagului în noaptea de 15 august cu două mii de ostași puși sub ordinele sale.
Peste tot, în curte, în grădină, pe acoperișuri, erau o sumedenie de ostași cu arcuri și săgeți, gata să doboare orice ființă care s-ar vedea mișcându-se pe cerul nopții. Ba, mai mult, în ungherul cel mai neumblat al casei clădiră o încăpere tainică, anume făcută pentru a o putea păzi cu strășnicie pe prințesa Kaguya.
În toiul nopții, împrejurimile casei fură deodată scăldate de o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziua în amiaza mare. Apoi, dintr-un colț al cerului, coborî pe nori o ceată de ființe îmbrăcate în straie ciudate, cum nu se mai văzuseră niciodată pe lumea asta. Ostașii încercară să tragă cu arcurile, dar, nu se știe din ce pricină, își pierduseră cu toții puterea de luptă.
În timp ce trupele rămaseră încremenite, niciunul dintre arcași nemaiputând să sloboade vreo săgeată, solia de pe Lună trecu senină prin grădină, de parcă ar fi fost țara nimănui. Intră în casă, o scoase pe Prințesa Kaguya din tainiță și o urcă într-o caleașcă zburătoare.
Odată aflată acolo, ea își dezbrăcă rochia pe care o purta și-și puse un veșmânt adus de solia cerească. Prințesa Kaguya, care plângea îndurerată la despărțirea de cei dragi, se prefăcu îndată într- o doamnă împietrită, din împărăția Lunii, – frumoasă dar fără pic de simțire. Iar caleașca păzită de ceata cerească se înălță încet către Lună lăsând în urmă pe cei două mii de ostași, nemișcați ca niște stane de piatră, și pe moșneag, și pe babă vărsând lacrimi fierbinți.
Repovestită de Sanda Mendel și George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 18, 1975 [p. 137- 141]
1 Gustar – luna august (n.t.).