Într-o ogradă plină de păsări, la conacul
Din preajma unui mândru castel, trăiau Gânsacul
Şi Lebăda, în vraja şi-n liniştea naturii;
Ea, pentru frumuseţe; el, hărăzit fripturii.
În şanţurile pline cu apă străvezie,
Plonjau, pluteau alene, zburdau cu voioşie…
Dar Bucătarul Curţii de băutură-ncins,
Crezând că e Gânsacul, chiar Lebăda a prins
Şi îi făcea, nătângul, pe loc de petrecanie,
De nu cânta de spaimă sărmana orătanie
Un cântec minunat, cu vrajă stranie.
Surprins de cântul minunat,
Văzu atunci că s-a-nşelat.
„Sunt un neghiob! îşi zise beţivul. Mai e vorbă?
Ar fi păcat să facem din cântăreaţă ciorbă…
Nicicând – ferească sfântul! – n-am să-i retez gâtlejul,
Aşa, doar pentru saţiul nemernicului pântec,
Când ştiu, acum, prea bine că pot să-i dau prilejul
Să şi-l păstreze teafăr, pentru cântec.”
Adesea, întâmplarea în greu impas ne duce,
Dar vorba dulce – zice zicala – mult aduce.