Se zice că trăia demult, tare demult, un flăcău sărman. Ce nu încercase el ca să scape de sărăcie! Dar în zadar, toate îi mergeau anapoda. Într-o bună zi se hotărî să meargă la templul zeiței Kannon 1, aflat în localitatea Hasioo, din provincia Yamato. Zis și făcut. Ajuns acolo, începu să se roage cu mare osârdie:
— Ajută-mă, preamilostivă zeiță, îndură-te de mine! Oferă-mi și mie o fărâmă de noroc!
Se rugă astfel de dimineața până seara, iar nopțile și le petrecea tot acolo, în templu. Dar zeița nu-i dădea niciun semn de bunăvoință și nici nu i se arătă, vreodată în vis, cum făgăduise. Flăcăul însă nu se dădu bătut. Zăbovi acolo până i se sfârșiră merindele și nu mai avu nimic în pungă. Băgând de seamă că stă toată vremea flămând, călugării își ziseră îngrijorați: „Dacă-l mai văd ochii noștri, oamenii vor gândi rău despre noi și ne vor defăima templul”. Astfel încât fură nevoiți să împartă hrana cu el.
Trecură astfel multe zile.
Într-o noapte, așa, cam spre dimineață, flăcăul avu în sfârșit visul după care jinduise. Din fața altarului păși spre el însăși zeița Kannon, care-i grăi:
— Mult o să mă mai sâcâi cu stăruințele tale, cap de fier ce ești?! Grozav mai semănați oamenii unul cu altul! Fiecare ar vrea să dobândească fericirea de-a gata. Fără să facă nimic pentru a o merita. Iar suferința ta ți-a fost dată pentru păcatele săvârșite într-o altă viață! Departe îți sunt rugămințile. Află însă că pe mine tot ai izbutit să mă înduioșezi. Măcar un grăunte am și eu dreptul să-ți dăruiesc. Dacă-l vei irosi prostește, va fi numai din vina ta. Ascultă, așadar, cu luare-aminte: Cel dintâi lucru pe care vei pune mâna în zori, la ieșirea din templu, acela o să fie norocul tău. Altul nu vei mai căpăta în veac.
Flăcăul se deșteptă buimac. Dezmeticindu-se, el simți că nu mai are putere să aștepte, că trebuie să înșface neîntârziat norocul mult râvnit. Fugi afară din templu, dar de grăbit ce era se împiedică de pietrele pragului și căzu cât era de lung, cu fața și cu mâinile în praf. Ridicându-se de jos, mare-i fu mirarea văzând că ține strâns în mână un fir de pai. „Iată, așadar, bunătate de om…” își zise cu amărăciune. Dar încăpățânat și dârz cum era de felul lui, se hotărî să nu amâne. Chibzui el o vreme, apoi în cele din urmă o porni spre Kyoto. Era o zi caldă, de vară. De unde, de neunde, se ivi în zbor un bondar uriaș care-i dădea târcoale. Cu înverșunare, ca să-și mai alunge mâhnirea și urâtul, flăcăul prinse bondarul și-l legă cu o ață de paiul lui. Bâzâia și se rotea de mama focului, iar flăcăul mergea vesel, cu paiul în mână.
Deodată, pe drum se arată o trăsurică frumoasă, trasă de un bivol împodobit cu hamuri scumpe, în jurul căreia călăreau câțiva slujitori. În trăsură se afla o femeie bogată care, împreună cu copilul ei nevârstnic, mergea să se închine zeilor. Copilul se cam plictisise și privea abătut prin despicătura perdelelor, văzând bondarul care se zbuciuma legat de pai, începu să strige:
— Vreau jucăria! Dați-mi jucăria aceea!
Unul dintre slujitori se apropie îndată de flăcău:
— Tânărului nostru stăpân i-a plăcut bâzâitoarea aceea a ta. Nu vreau să i-o dai să se joace cu ea?
— Paiul acesta nu-i un pai oarecare, răspunse flăcăul, mi l-a dăruit însăși zeița Kannon. Nu se cade să dezamăgesc un copil, așa că luați-l.
Femeia, care auzise totul, spuse atunci:
— Îți mulțumesc, flăcăule. Cum să te răsplătesc oare? Poate că ți s-a uscat gâtlejul de căldură, ține fructele acestea.
Înveli în hârtie albă trei portocale și i le dădu.
„Pentru început nu-i rău, se gândi flăcăul. Iată că n-a trecut mult și paiul s-a schimbat în trei portocale.”
Porni mai departe. Soarele se înălța tot mai sus, biciuind pământul cu razele-i de foc. Deodată, ce să vadă? La marginea drumului stătea culcată o tânără femeie, în jurul căreia roiau zăpăcite câteva slugi, văicărindu-se întruna:
— Nenorocire! Stăpânei i s-a făcut rău de sete! Moare de sete! Hei, drumețule, strigară după flăcău, nu știi pe-aici, pe-aproape vreo fântână?
— Cum nu, știu o fântână, ba chiar și-un pârâiaș, dar până acolo-i cale lungă. Mai bine dați doamnei voastre aceste trei portocale, să-și răcorească buzele. Poate-și mai vine în fire.
Slugile stoarseră portocalele și-i dădură să bea celei însetate. Venindu-și în simțire, fata zise:
— Îți mulțumesc din inimă, flăcăule: Dacă nu erai tu, poate c-aș fi pierit de sete aici, în mijlocul drumului. Iată, primește din parte-mi o mică răsplată. Nu-i un dar de preț, dar altceva nu am la mine.
Scoase dintr-o boccea trei suluri de pânză și i le dădu flăcăului. Acesta le vârî sub cingătoare și porni mai departe plin de voie bună. Merse el ce merse, și tocmai când începea să se întunece, iată că văzu venind spre el un samurai călare pe-un armăsar focos, urmat de slujitorul său, care sălta în șaua unui căluț de rând. „N-aș fi crezut că există pe lume cai atât de falnici”, își spuse încântat flăcăul.
Dar chiar în clipa când samuraiul ajunse în dreptul lui, armăsarul cel falnic se prăvăli ca lovit de trăsnet. Nespus de îndurerat, samuraiul încalecă pe calul slujitorului, poruncindu-i acestuia să rămână lângă animalul căzut, până-și va da sufletul. Stăpânul pieri în timp ce slujitorul se așeză la căpătâiul calului și prinse a se boci cu glas tare:
— Vai, ce năpastă! Sărmanul, gingașul armăsar n-a fost în stare să îndure osteneala unui drum atât de lung… Apoi cugetă tot cu glas tare: Măcar de-aș găsi pe cineva să-i vând pielea, fie și pe nimica toată…
Flăcăul se apropie numaidecât:
— Vinde-mi-o mie. Îți dau în schimb un sul de pânză bună, trainică. Nu-i mare lucru, dar tot se cheamă că te-ai ales cu ceva.
Slujitorul luă pânza și dădu fuga să-l ajungă din urmă pe stăpân. Flăcăul nu mai putea de bucurie. „Iată că nici n-a trecut bine ziua, și paiul s-a prefăcut într-un armăsar de soi. Acum cred cu adevărat în norocul meu. Nu se poate ca armăsarul să nu-și vină în fire până la urmă.”
Într-adevăr, într-o vreme calul zvâcni și deschise ochii încețoșați. Flăcăul îl stropi cu apă, îl luă binișor de frâu și izbuti să-l pună pe picioare. „Hm, își zise, cei ce mă vor vedea cu asemenea bidiviu de preț, s-ar putea să creadă că l-am furat.” Duse calul într-o poiană, îl legă de-un copac, apoi se repezi până-n satul cel mai apropiat și vându cele două suluri de pânză care-i mai rămăseseră. Cu banii căpătați cumpără ovăz, fân, precum și o șa dintre cele mai ieftine. Timp de trei zile îngriji armăsarul cum se pricepu mai bine, până ce acesta se înzdrăveni de-ajuns.
Apoi încalecă și porni în galop, la adăpostul umbrelor nopții, în dimineața următoare ajunse la marginea orașului. În ograda unei case văzu forfotă mare. Oamenii legau boccele, cărau lucruri, se strigau între ei, vânzolindu-se de colo-colo. Flăcăul înțelese că stăpânul casei, împreună cu familia lui, se pregăteau de drum lung. Opri calul la poartă:
— Ascultă, om bun, nu-ți face trebuință un căluț ca ăsta?
Gospodarul ieși în prag:
— O, ce mândrețe de cal! Bucuros l-aș lua, dar mi-s banii numărați. Dacă te învoiești în schimb cu ogorul meu de orez. Iar pe deasupra poți să locuiești în casa mea până mă voi întoarce eu de la drum, fiindcă tot rămâne pustie. Iar de-o fi cumva să mă prăpădesc pe drum, stăpânește pentru totdeauna.
Târgul se încheie repede. În aceeași zi stăpânul porni împreună cu toți ai săi către ținuturile de la Soare-Răsare. Trecu un an, trecu al doilea, al treilea… Omul nu se mai întoarse din călătorie. Și casa și ogorul rămaseră în stăpânirea flăcăului. De-atunci, el duse un trai îmbelșugat, muncind pământul cu sârguință și pricepere. Iar mai târziu, când îmbătrânise, le spuse nepoților săi: — Celui încrezător și tare îi ajunge și-un pai ca să dobândească
fericirea.
1 Kannon este zeița milei. Ea îi ajută pe oameni, întruchipându-se în treizeci și trei de chipuri. Există multe povestiri despre faptul că zeița Kannon, prin intermediul visurilor prevestitoare, trimite fericire celor ce se roagă în templul ei. Această fericire însă se plătește uneori cu un preț foarte mare.