Trăia odată într-un cătun o mamă cu fiul ei și abia își duceau zilele de azi pe mâine lucrând o bucățică de pământ pentru care dădeau dijmă moșierului. Deseori le rămâneau numai câteva grăunțe.
Într-o zi, având pe masă doar o turtă, mama i-a spus fiului ei, care se numea Da-șuan:
— Da-șuan, mănânc-o, doar tu trebuie să mergi la câmp și să lucrezi toată ziua.
Da-șuan s-a împotrivit.
— Nu, mamă, eu sunt tânăr, voi suporta mai ușor foamea, iar tu ești bătrână și sleită de puteri, mănânc-o tu mai bine.
Așa se îmbiau unul pe altul, să mănânce turta, fără s-o ia nici unul.
Între timp, s-a apropiat de casa lor o cerșetoare bătrână și slabă, numai piele și os. Se vedea după ea că bătrâna n-a pus nimic în gură de câteva zile.
Mama și fiul s-au uitat la cerșetoare și i-au dat ultima turtă. A mâncat bătrâna și a început să povestească cu glas jalnic că în aceeași zi mai avea de mers peste șaptezeci de li și nu știa cum o să-i facă singură.
Mama și fiul s-au gândit cum s-o ajute pe cerșetoare și au hotărât că cel mai bine ar fi ca Da-șuan s-o însoțească.
Pe drum au lăsat-o de tot puterile pe bătrână și tânărul a fost nevoit să o ia în spate. Nu știau cât au mers când soarele era la asfințit. De foame și de oboseala au început să-l părăsească puterile și pe Da-șuan, dar n-a scos nici un geamăt. Soarele se ascunsese dincolo de munți, iar locuința bătrânei nu se zărea nicăieri și pe deasupra un râu mare le tăia drumul.
Bătrânica l-a rugat s-o lase pe pământ.
— Ai o inimă de aur, băiatule, i-a spus ea. Îți mulțumesc că m-ai condus acasă, trebuie să te răsplătesc. Așteaptă-mă puțin!
Și rostind aceste cuvinte a intrat în apă și deodată a dispărut fără urmă, de parcă s-ar fi prăbușit undeva.
„Vai, vai, se îneacă bătrânica!” se gândi Da-șuan și vru să se arunce în apă s-o salveze; dar tocmai atunci o văzu ieșind din apă și ducând în mână o găinușă pestriță.
— Ce inimă bună ai! Nu te teme pentru mine, eu sunt la mine acasă. Ia această găinușă. Este darul pe care ți-l fac. Ia-o cu tine!
Bătrânica a pus găinușa pe pământ la picioarele lui și într-o clipă a dispărut sub apă.
S-a apropiat în fugă găinușa pestriță de Da-șuan, i s-a așezat pe umăr și tânărul a pornit înapoi spre casă cu ea.
Mama și fiul s-au hotărât să pună cotețul găinușei sub fereastră. Înainte de a se lumina de ziuă, găinușa a cotcodăcit de două ori. Mama s-a trezit, și-a privit fiul care dormea tun și a oftat:
— Fiule, fiule, trebuie să te duci cât mai repede la câmp!
Mama s-a sculat, a scos din coș frunze de dovleac, pe care le-a împrumutat de la o vecină, le-a spălat și le-a pus în ceaun ca să-i facă băiatului de mâncare. Cum a ridicat capacul, în toată casa s-a răspândit un miros plăcut de turte prăjite din făină de orez, fierte în aburul legumelor. Mamei i s-a oprit respirația la astfel de mirosuri îmbietoare.
„Ce-i asta? se gândea femeia. Nimeni n-a venit la noi. De unde sunt turtele și legumele?” S-a gândit, s-a tot gândit, dar n-a putut ajunge la nici un rezultat. Oare ar fi putut mama să ghicească dacă masa fusese pregătită de găinușa pestriță?
A ridicat din umeri, a pus turtele și legumele în coșuleț, a turnat apă într-un vas de lut și a plecat cu merindele pe câmp la băiat.
Tare s-a mai mirat Da-șuan când mama lui i-a povestit minunile care se petreceau acasă.
La vremea prânzului totul în jur era liniștit. Deodată s-a auzit găinușa pestriță cotcodăcind de două ori și din ceaun au început să iasă aburi. Mama a sărit repede la geam și a văzut găinușa pestriță alergând prin curte. Când a ridicat capacul ceaunului a văzut că ceaunul era iar plin de turte de orez și de legume fierte. Același lucru s-a repetat și în seara aceleiași zile. De atunci mama și fiul n-au mai răbdat de foame.
Au trecut câteva zile. Da-șuan curăța ograda ajutat de un vecin. La amiază, mama i-a spus:
— Este timpul să fac ceva de mâncare. Astăzi fiul meu tare s-a mai obosit, și apoi nu este numai el la masă. Ce bine ar fi dacă aș putea face rost de niște turte. Se tot frământa când a auzit găinușa pestriță cotcodăcind sub fereastră. Mama s-a apropiat de fereastră, a ridicat puțin hârtia și s-a uitat la găinușă. A văzut-o cum dă din aripi și s-a transformat într-o preafrumoasă fată. În cameră era un miros plăcut. Când s-a întors a văzut ieșind din ceaun aburi aromați. Când s-a uitat din nou pe fereastră găinușa pestriță stătea în cuib ca înainte. În ziua aceea mama și fiul au avut la prânz turte din făină albă. Mama i-a povestit fiului, cum găinușa pestriță s-a transformat într-o fată minunată.
Tânărul n-a crezut, dar a doua zi nu s-a mai dus la câmp, ci s-a ascuns în apropiere de cuib și nu-l mai pierdea din ochi. Se apropia vremea mesei. Găinușa pestriță a început să fie neliniștită, a început să cotcodăcească, a dat din aripi și tânărul a văzut cu ochii lui cum s-a transformat într-o fată minunată. S-a apropiat în fugă de fată și a luat-o de umeri. Ea a tresărit, s-a întors, s-a înroșit, a lăsat capul în jos și a spus:
— Din moment ce ai ghicit că găinușa pestriță nu este găinușă, trebuie să te însori cu mine; dar ne așteaptă mari încercări, gândește-te bine înainte de a răspunde.
Tânărul tare bucuros, nici vorbă să nu spună da. Prânzul era gata. Tânărul o rugă pe frumoasa-i soție să meargă cu el la câmp. Nu vor lucra mult, vor prânzi acolo și se vor întoarce repede acasă. Așa au și făcut. Da-șuan mergea înainte, iar frumoasa venea în urma lui, cu merindele. Toți care-i întâlneau rămâneau pironiți pe loc și se uitau lung după ei. Când a sosit Da-șuan la câmp, vecinii lui au uitat de lucru și mult timp n-au mai putut să-și ia ochii de la soția lui. Niciodată nu văzuseră o femeie atât de frumoasă. Și se știe doar: „Ceea ce știe unul, vor ști zece, iar ceea ce știu zece devine cunoscut la o sută”. Vestea despre frumusețea soției lui Da-șuan, cum că nu poți găsi o a doua femeie ca ea în toată China, a ajuns până la staroste, care murea de ciudă:
— Cum așa? Da-șuan este omul cel mai sărac din sat, iar soția sa este cea mai frumoasă femeie de pe pământ?!
A chemat-o starostele pe mama lui Da-șuan și a început să o certe:
— De ce calci obiceiurile și le strici? Cum ai îndrăznit să iei în casa ta o mireasă fără s-o pețești? Nu se poate să stea această femeie la voi. Când vei ajunge acasă, alung-o. Dacă după două zile o voi găsi la tine acasă, voi porunci să te îngroape de vie, împreună cu fiul tău și cu soția lui.
S-a întors mama lui Da-șuan acasă, s-a uitat la fiul ei, fața lui era atât de luminoasă, parcă nu era pe lume un om mai fericit; s-a uitat la noră. Iar ea era atât de frumoasă, încât parcă totul se lumina în cameră. I s-a strâns inima mamei. Oare cum ar fi putut să le spună de năpasta de staroste? Nu, n-ar fi putut.
De durere și de jale i s-a făcut rău. S-a culcat și spre sfârșitul zilei abia își mai dădea seama de cele întâmplate. Și-a adunat ultimele puteri, l-a chemat pe fiul său și pe noră-sa și le-a spus cu o voce slabă:
— Copiii mei, starostele vrea să vă distrugă, voi nu mai puteți zăbovi aici nici o clipă, îngropați-mă și fugiți cât mai repede și cât mai departe.
Acestea au fost ultimele ei cuvinte.
Da-șuan împreună cu soția și-a înmormântat mama, au strâns în grabă câteva lucruri și au fugit spre munții cei mai îndepărtați, unde starostele nu-i putea găsi.
Multe suferințe au avut de îndurat până au ajuns la Muntele cel înalt.
N-a apucat Da-șuan și soția sa să facă decât câțiva pași și s-a și stârnit un vânt puternic și un Dragon Verde, arătându-și dinții și mișcându-și ghearele, s-a apropiat de ei:
— Nu te teme, Da-șuan, a strigat femeia și l-a apărat pe soț cu ființa ei, iar de pe jos a luat o piatră, și a aruncat-o drept în ochii monstrului. Un strigăt îngrozitor a zguduit pământul și cerul. Și în aceeași clipă s-a oprit vântul, iar din Dragonul Verde n-a rămas nici o urmă.
— Ah! a exclamat Da-șuan, niciodată nu mi-a fost așa de frică.
Pe fața femeii a trecut o umbră ușoară, s-a întors brusc spre soțul ei și a spus:
— Te căiești că ți-ai legat soarta de a mea? Atunci întoarce-te în satul tău, eu nu te împiedic.
— Ce-i cu tine? a început să se dezvinovățească Da-șuan.
Dar femeia s-a desprins de la pământ și s-a înălțat repede, repede în văzduh.
Da-șuan s-a repezit spre ea, dar și-a zdrobit unghiile, cățărându-se până-n vârful muntelui și tot n-a reușit să o ajungă.
Trecuseră trei ani, și Da-șuan după ce se întorsese în sat tot timpul o căuta pe frumoasa sa soție. Peste munți și văi au trecut picioarele lui. Pietrele l-au rănit, ghimpii i-au sfâșiat hainele, iar tânărul tot mergea și mergea, în speranța că o s-o mai vadă măcar o dată pe femeia care i-a făcut atâta bine și pe care el o îndrăgise atât de mult.
Disperat s-a aruncat în apă, preferind să moară decât să mai trăiască așa.
— Înoată mai cu curaj, băiete – a auzit el deodată o voce cunoscută – privește înainte, te așteaptă fericirea.
Da-șuan a întors capul și a zărit-o pe bătrâna cerșetoare pe mal, cea care i-a dăruit cândva găinușa pestriță, îi făcea acum semne cu mâna.
Cuvintele ei l-au îmbărbătat pe Da-șuan și nici n-a clipit și s-a și trezit pe malul celălalt. Când s-a uitat înapoi bătrâna nu mai era.
În fața lui răsărise ca din pământ un tigru uriaș. Înghețase de frică, nici n-avea unde să fugă, dar la urma urmei de ce ar fugi? Iubita lui soție nu era acolo, cerșetoarea își bătuse joc de el.
Deodată l-a părăsit frica, s-a uitat plin de curaj la tigru și i-a zis:
— Tigrule, tigrule, înainte de a mă înghiți, spune-mi n-ai văzut undeva pe soția mea? S-au împlinit trei ani de când o caut și nu dau nicăieri de ea.
Tigrul a deschis gura și tânărul a văzut că în gura tigrului era soția lui. Da-șuan a uitat cu totul că în fața lui stă un tigru, l-a apucat de colți și a sărit drept în gura tigrului. Tigrul a început să împietrească și s-a preschimbat treptat într-un munte mare. Tigrul a rămas pe malul râului cu gura deschisă, iar în gura lui a locuit Da-șuan cu soția lui.
Au avut copii și nepoți și a apărut acolo un sat întreg.
Acum înțelegeți de ce acest sat se numește „Locuința din gura tigrului”.
repovestită de Olga Stratulat-Roșca
Locuința din gura tigrului (povești chineze),
Editura Ion Creangă, București, 1979
