Undeva, într-o împărăție, trăiau odată un moș și o babă care aveau un fiu pe nume Martân. Toată viața bătrânul se ocupase cu vânătoarea de animale și păsări pentru a-și hrăni familia. Într-o bună zi, moșneagul s-a îmbolnăvit și, în scurt timp, a murit. Martân și mama sa au rămas singuri. L-au jelit cât l-au jelit, dar nu mai aveau ce face: mortul de la groapă nu se mai întoarce.
Au trăit ei o săptămână cu ce mai aveau prin cămară, dar proviziile s-au isprăvit. Văzând că nu mai au nimic de mâncare, bătrâna s-a hotărât să umble la bani. Moșul le lăsase moștenire două sute de ruble, dar baba nu prea voia să se atingă de pușculiță. S-a sucit, s-a învârtit și, până la urmă, n-a avut încotro: doar nu era să moară de foame! A numărat o sută de ruble și i-a spus fiului:
— Ține, Martânka! Ai aici o sută de ruble. Cere cu împrumut de la vecini un cal și o căruță și du-te în târg să cumperi pâine. Poate om reuși cumva să trecem iarna, iar la primăvară ne vom căuta de lucru.
Martân a împrumutat calul și căruța și a plecat la oraș. Trecând el pe lângă niște măcelării, auzi larmă mare și văzu o mulțime de gură-cască.
— Ce se întâmplă? îi iscodi pe cei din preajmă.
Așa a aflat că măcelarii prinseseră un ogar, îl legaseră de un stâlp și-l băteau cu ciomegele, acoperindu-l de sudălmi. Câinele se smucea, schelălăia și mârâia. Martân se apropie de măcelari și-i întrebă:
— Fraților, de ce îl bateți așa de nemilos pe sărmanul câine?
— Cum să nu-l batem pe blestematul ăsta, dacă ne-a furat un but întreg de carne și l-a spurcat? veni răspunsul lor.
— Ajunge, fraților! Nu-l mai chinuiți! Mai bine mi-l vindeți mie.
— Dacă vrei, cumpără-l! îi spuse în bătaie de joc unul din măcelari.
Dă-ne o sută de ruble pe el și du-te sănătos!
Martân a scos banii din sân, i-a dat măcelarilor, apoi a dezlegat câinele și l-a luat cu el. Ogarul a început să se gudure pe lângă noul său stăpân, dând bucuros din coadă. Înțelegea, de bună seamă, că tânărul îl salvase de la moarte.
Când Martân a ajuns acasă, mamă-sa a început să-l descoasă:
— Ce-ai cumpărat, fiule?
— Mi-am cumpărat prima fericire!
— Ce tot spui? Care fericire?
— Iat-o: Jurka! zise el, arătându-i câinele.
— Și altceva n-ai mai cumpărat?
— Dacă mi-ar fi rămas bani, poate că aș mai fi cumpărat, dar toată suta s-a dus pe câine…
Bătrâna a început să-l certe:
— Noi n-avem ce mânca, iar tu arunci banii în vânt! Azi am măturat de prin ladă făina care se mai prinsese de pereți și am copt ultima turtă, iar mâine chiar că nu vom avea nimic de pus în gură.
A doua zi, bătrâna a scos și cealaltă sută, i-a dat-o lui Martân și i-a poruncit:
— Ține, fiule! Du-te la oraș, cumpără pâine, dar ai grijă să nu mai arunci banii pe apa sâmbetei!
Ajuns la oraș, Martân a început să umble pe străzi, căutând de unde să cumpere pâine, și a văzut un băiețel rău care prinsese un motan, îl legase cu o frânghie de gât și îl târa la râu.
— Stai! Așteaptă! a strigat Martân. Unde-l duci pe Vaska?
— Vreau să-l înec pe împielițatul ăsta.
— Pentru care vină?
— A furat o plăcintă de pe masă.
— Nu-l îneca! Mai bine vinde-mi-l mie.
— Dacă-l vrei, cumpără-l! Dă-mi o sută de ruble și-i al tău!
Martân n-a stat mult pe gânduri, s-a scotocit în sân, a scos banii și i-a dat băiatului, iar pe motan l-a vârât în sac și l-a dus acasă.
— Ce-ai cumpărat, fiule? îl întrebă bătrâna.
— L-am cumpărat pe Vaska!
— Altceva n-ai mai cumpărat?
— Dacă mi-ar fi rămas bani, poate că aș mai fi cumpărat, dar așa, toți banii i-am dat pe motan…
— Prostănacule! a început să țipe bătrâna. Să pleci de la casa mea! Să-ți câștigi singur pâinea prin străini!
A plecat Martân să caute de lucru în satul vecin. Mergea grăbit, iar după el alergau Jurka și Vaska. Pe drum se întâlni cu un popă.
— Încotro, fiule? îl iscodi acesta.
— Merg să mă tocmesc argat.
— Vino la mine! Numai că eu tocmesc lucrătorii fără învoială scrisă. Cine îmi slujește trei ani, pe acela îl răsplătesc cum se cuvine.
Martân se învoi și, trei veri și trei ierni, fără pic de răgaz, a slugărit la popă. Când s-a împlinit sorocul, stăpânul îl chemă și-i zise:
— Ei, Martânka, vino să-ți primești răsplata pentru trudă!
L-a dus în hambar, i-a arătat doi saci plini și i-a spus:
— Ia-l pe care-l vrei!
Se uită Martân: într-unul din saci erau bani de argint, iar în celălalt nisip. A căzut pe gânduri. „Șotia asta trebuie să aibă un tâlc!”, își zise el. „Chiar de-ar fi să ies în pagubă, am să încerc. Aleg nisipul. Să văd ce-o să iasă din asta!” Îi spuse stăpânului:
— Eu, părinte, aleg sacul cu nisip.
— Cum ți-e voia, fiule! Ia-l, dacă disprețuiești arginții!
Martân și-a aruncat sacul în spate și a plecat în căutarea unui alt loc. A mers el cât a mers și a ajuns într-o pădure deasă, unde a dat de o poieniță în mijlocul căreia ardea un foc, iar în foc se perpelea o fată atât de frumoasă, că nici cu gândul nu puteai gândi, așa cum numai în povești se povestește.
Îi spune frumoasa fată:
— Martân, fiu al vădanei! Dacă vrei să-ți dobândești fericirea, scapă-mă! Stinge focul acesta cu nisipul pe care l-ai câștigat muncind trei ani!
„Chiar așa”, s-a gândit Martân, „decât să car în spate povara asta, mai bine să ajut un om! Nisipul nu-i cine știe ce bogăție.
Asemenea avere se găsește din belșug peste tot”. Și-a dat sacul jos din spate și a început să împrăștie nisipul în foc. Flăcările s-au stins, iar frumoasa fată s-a aruncat la pământ și, cât ai clipi, s-a prefăcut în șarpe, i-a sărit tânărului la piept și i s-a încolăcit în jurul gâtului. Martân s-a înspăimântat.
— Nu te speria, bunule voinic! i-a spus șerpoaica. Du-mă acum peste nouă mări și nouă țări, în cea de-a treizecea împărăție, unde întinderile subpământene sunt stăpânite de tatăl meu. Când ai să ajungi la curtea lui, el o să te îmbie cu mult aur, argint și nestemate. Tu să nu iei nimic din toate astea. Cere-i să-ți dea inelul pe care-l poartă pe degetul cel mic. Acel inel nu este unul oarecare, ci fermecat. Dacă îl schimbi de pe o mână pe cealaltă, ca din pământ se ivesc doisprezece voinici și îți îndeplinesc, într-o singură noapte, toate poruncile.
Acestea fiind spuse, bunul voinic s-a așternut la drum. A mers el fără osteneală, cu șarpele încolăcit de gât, zile de-a rândul, până când a ajuns în cea de-a treizecea împărăție, unde a dat de o piatră uriașă. Aici șarpele s-a desprins de la gâtul lui, s-a izbit de pământul reavăn și s-a prefăcut în fata frumoasă de dinainte.
— Urmează-mă! i-a spus frumoasa fată și l-a călăuzit sub piatră, care astupa o gaură largă și întunecoasă.
Au mers ei pe drumul acela subpământean vreme îndelungată.
Într-un târziu, undeva, departe, a început să licărească o luminiță, care devenea tot mai mare și mai strălucitoare cu fiecare pas pe care îl făceau. În cele din urmă, drumul s-a sfârșit și cei doi au ieșit într-un câmp larg, sub cerul liber. Pe câmp se înălța un palat măreț, în care trăia tatăl preafrumoasei fete, țarul acelui regat subpământean. Cei doi drumeți au intrat în curtea palatului și au fost întâmpinați cu multă bucurie de țarul însuși.
— Bună ziua, fata mea cea dragă! zise țarul. Unde te-ai ascunsatâția ani?
— Bunule părinte, aș fi pierit dacă n-ar fi fost acest om. El m-a salvat de la o moarte cumplită și m-a adus aici, în locurile dragi mie.
— Îți mulțumesc, bunule viteaz! i-a spus tatăl fetei. Pentru binele pe care mi l-ai făcut, se cuvine să te răsplătesc. Ia-ți aur și argint și pietre scumpe cât îți poftește inima.
Îi răspunse Martân, fiul vădanei, după cum îl povățuise preafrumoasa fată:
— Înălțimea Ta, nu am nevoie nici de aur, nici de argint, nici de pietre scumpe. Dacă vrei să mă răsplătești, dă-mi inelul de pe mâna ta împărătească, pe care îl porți pe degetul cel mic. Eu sunt holtei.
Când mă voi uita la inel, mă voi gândi ce bine mi-ar fi să am și eu o soață și așa îmi voi risipi mâhnirea însingurării.
Țarul și-a scos inelul de pe deget, i l-a dat lui Martân și i-a spus:
— Ia-l! Stăpânește-l sănătos! Dar ai grijă: să nu spui nimănui despre inel. Altfel, te va paște un mare necaz.
Martân, fiul vădanei, i-a mulțumit țarului, și-a pus inelul pe deget, a luat niște bani pentru drum și a făcut cale întoarsă. A mers cât a mers și a ajuns în țara sa. A găsit-o pe bătrâna lui mamă și au început să-și ducă traiul lipsiți de griji. I-a venit lui Martân timpul să se însoare și a început să se roage de bătrână:
— Du-te la rege și pețește-o pentru mine pe frumoasa prințesă!
— Ei, fiule! îi spuse mama. Mai bine te-ai întinde numai cât ți-e plapuma! Ce ți-a mai tunat prin cap? Ce să caut eu la rege? E lucru de înțeles că se va mânia și va porunci să ne omoare pe amândoi.
— Nu-ți face griji, măicuță! Dacă te trimit, înseamnă că trebuie să te duci cu încredere. Să vii cu răspunsul pe care ți-l va da. Iar fără răspuns să nu îndrăznești să te întorci!
S-a gătit bătrâna și a plecat la palatul regelui. A intrat în curte și a dat să urce pe scara cea mare, fără să fie anunțată. Străjile au pus mâna pe ea:
— Stai, vrăjitoare bătrână! Încotro te împinge dracul? Pe aici nu îndrăznesc să urce nici măcar generalii, dacă nu sunt chemați!
— Blestemaților! a început să țipe bătrâna. Eu am venit la rege cu o treabă. Vreau s-o pețesc pe fiica lui, prințesa, pentru fiul meu, iar voi v-ați înfipt cu ghearele-n poalele mele.
S-a iscat o larmă atât de mare, încât regele, auzind țipetele, s-a uitat pe fereastră și a poruncit să fie lăsată bătrâna să urce la el.
Femeia a intrat în sala tronului, s-a închinat la icoane și a făcut o plecăciune.
— Ce vânt te-aduce la mine, babo? a întrebat-o regele.
— Uite, am venit la Înălțimea Ta, să nu-ți fie cu bănat, pentru că am un negustor, iar tu ai marfă. Negustorul, fiul meu Martân, este un mare înțelept, iar marfa este fiica ta, preafrumoasa prințesă. N-ai vrea s-o dai după Martânka al meu? Ce pereche minunată o să fie!
— Ce-i cu tine, ți-ai ieșit din minți? a strigat regele. În niciun caz!
— Înălțimea Ta, fii bun și dă-mi răspunsul pentru fiul meu!
Regele și-a adunat pe dată toți miniștrii și a început să se sfătuiască asupra răspunsului pe care să i-l dea bătrânei. Au hotărât așa:
— Dacă Martân, într-o singură zi, va reuși să construiască un palat măreț, legat de palatul regelui printr-un pod de cristal, străjuit de pomi cu mere de aur și de argint și cu felurite păsări cântătoare, înseamnă că e din cale-afară de mintos, iar regele își poate da fata după el. Și să mai înalțe și un sobor cu cinci turle, ca să aibă tinerii unde să se cunune și să facă nunta. Dacă fiul bătrânei nu va face toate acestea, atunci și lui, și bătrânei să li se taie capetele.
Cu acest răspuns, i-au dat drumul pețitoarei să plece. Bătrâna s-a întors acasă clătinându-se și vărsând lacrimi amare. L-a văzut pe Martân:
— Ce ți-am spus eu ție, fiule? Nu e prințesa de nasul tău! Uite, acum ne vom pierde sărmanele noastre capete! Mâine vom fi dați pe mâna gâdelui!
— Destul cu văicăreala, mamă! Poate că o să avem norocul să scăpăm cu viață. Roagă-te la Dumnezeu și du-te la culcare. Noaptea, pare-se, e un sfetnic bun.
La miezul nopții, Martân s-a sculat din pat, a ieșit în curte, și-a schimbat inelul de pe o mână pe cealaltă și dintr-odată au apărut în fața lui doisprezece voinici, toți unul și unul, semănând leit și la chip, și la păr și chiar la vorbă.
— De ce ne-ai chemat, Martân, fiu al vădanei?
— Iată de ce: ridicați-mi până în zori, chiar pe acest loc, un palat măreț, cum nu s-a mai văzut, iar de la palatul meu și până la cel al regelui să se întindă un pod de cristal, străjuit de pomi cu mere de aur și de argint și cu felurite păsări cântătoare. Mai construiți-mi și o catedrală mândră, cu cinci turle, ca să am unde să mă cunun și să fac nunta.
I-au răspuns cei doisprezece voinici:
— Mâine în zori totul va fi gata.
S-au împrăștiat în toate părțile, au adunat din cele patru zări mii de dulgheri și zidari și s-au apucat de lucru. Totul le mergea cu spor, iar dimineața Martân s-a trezit nu într-o izbă sărăcăcioasă, ci într-un palat somptuos. A ieșit la fereastră și a văzut că totul era întocmai cum le poruncise în ajun celor doisprezece voinici: palatul măreț, catedrala cu cinci turle, podul de cristal străjuit de pomii cu mere de aur și de argint și cu felurite păsări prin ramuri, care cântau fermecător. Tocmai în acea vreme a ieșit și regele în pridvorul palatului său. S-a uitat prin ochean și a înlemnit de uimire. Totul era așa cum dorise. A chemat-o la el pe frumoasa prințesă și i-a poruncit să se gătească de cununie.
— Ei, îi spuse el oftând fiicei sale, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să te mărit cu fiul unui țărănoi, dar acum nu mai am încotro. Nu mai pot da înapoi.
În timp ce prințesa se spăla pe față, se ștergea și se gătea de nuntă în straie scumpe, Martân, fiul vădanei, a ieșit în curte, și-a schimbat inelul de pe o mână pe alta, făcând să apară ca din pământ cei doisprezece voinici.
— Ce-ți poftește inima? Ce poruncești, fiu al vădanei?
— Iată ce-i, fraților! Îmbrăcați-mă în cel mai scump caftan boieresc și aduceți-mi șase cai, înhămați la o caretă pictată cum nu s-a mai aflat alta!
— Îndată va fi totul gata, îi răspunseră cei doisprezece.
Nici n-a apucat Martân să clipească de trei ori, că i s-a și adus un caftan boieresc arătos, care i-a venit ca turnat. Când și-a întors privirea, a văzut că la scara principală îl aștepta o caretă ca de vis, la care erau înhămați șase cai suri și alți șase murgi. S-a urcat el în caretă și a plecat la catedrală. Acolo clopotele băteau deja pentru liturghie. Era adunată lumea de pe lume. După mire, și-au făcut apariția mireasa cu dădacele sale și regele cu miniștrii săi. După ce s-a terminat liturghia, Martân, fiul vădanei, a luat-o pe frumoasa prințesă de mână și s-a cununat cu ea după datină. Regele i-a dat fiicei sale o zestre bogată, pe ginerele său l-a înălțat la rang de mare
demnitar și a chemat la ospăț pe toată lumea.
Au trăit tinerii împreună o lună, două, trei… În fiecare zi Martân înălța noi și noi palate și grădini. Numai prințesei nu-i prea venea la îndemână că n-a fost măritată cu un fiu de rege sau de țar. A început să se gândească tot mai des cum ar putea să-i facă de petrecanie lui Martânka. Șireată și prefăcută ca o vulpe, tot timpul se învârtea pe lângă soțul ei, făcându-i toate poftele, și mereu îl iscodea să afle secretul înțelepciunii și priceperii sale. Martân însă se ținea tare. Nu-i spunea nimic. Odată, aflându-se la rege în ospeție, fiul vădanei s-a cam cherchelit. S-a întors acasă și s-a întins să se odihnească. Prințesa a început să-l drăgălească, să-l sărute și să-l descoasă, iar Martân a căzut în lațul întins de ea și i-a povestit de-a fir-a-păr totul despre inelul fermecat.
„Bine”, se gândi prințesa, „acum știu cum am să-ți vin de hac”.
De îndată ce soțul a căzut într-un somn adânc, prințesa i-a și smuls inelul de pe deget, a ieșit în curte și l-a schimbat de pe o mână pe alta. În aceeași clipă au apărut cei doisprezece voinici.
— Ce-ți dorește sufletul, preafrumoasă prințesă?
— Flăcăi, li se adresă ea voinicilor, faceți în așa fel încât mâine dimineață să nu fie aici nici urmă de palat, catedrală sau pod de cristal, ci doar sărăcăcioasa izbă de dinainte, faceți ca soțul meu să ajungă sărac lipit pământului, iar pe mine duceți-mă dincolo de hotarele celei de-a treizecea împărății, în țara șoarecilor. Nu mai pot rămâne aici de rușine.
— Te slujim cu bucurie! Totul va fi îndeplinit după poruncă.
În aceeași clipă prințesa a fost purtată de vânt până în țara șoarecilor. Dimineața, când s-a trezit regele, a ieșit în pridvor și a privit prin ochean. Spre uimirea sa, palatul cel măreț, catedrala cu cinci turle, podul de cristal și pomii cu mere de aur și de argint dispăruseră de parcă le-ar fi înghițit pământul. În locul lor era doar
vechea și sărăcăcioasa izbă.
„Ce poate să însemne asta?”, se întrebă regele. „Unde a dispărut totul?” Și, fără să stea mult pe gânduri, și-a trimis aghiotantul să afle la fața locului ce se întâmplase. Acesta a încălecat pe cal, a fugit într-un suflet până la izbă, a aflat ce și cum, s-a întors și i-a înfățișat regelui tot ce aflase:
— Măria Ta, acolo unde a fost mărețul palat, acum este totul ca înainte, o izbă nenorocită, iar în ea locuiește ginerele Măriei Tale cu bătrâna sa mamă. Preafrumoasa prințesă nu-i de găsit nicăieri și nimeni nu știe unde a dispărut.
Regele și-a chemat marele sfat și a poruncit să fie judecat ginerele său pentru că, prin vrăjitorii, i-a luat fata și apoi a făcut-o să dispară. L-au condamnat pe Martân să fie închis într-un turn înalt de piatră și să nu i se dea nici apă, nici mâncare, ca să moară de foame și de sete. La porunca regelui, au venit meșterii pietrari, au înălțat turnul și l-au zidit pe fiul vădanei, lăsându-i doar o mică ferestruică pentru lumină. A stat bietul Martân întemnițat, fără apă, fără mâncare, o zi, două, trei, vărsând lacrimi amare. De această năpastă a stăpânului său a aflat câinele Jurka și s-a dus întins la Vaska, motanul, care sta tolănit pe sobă. Văzându-l cum toarce fără nicio grijă, ogarul a sărit la el:
— Ticălosule! Știi numai să dormi pe sobă și să te întinzi, dar se vede treaba că nici n-ai habar că stăpânul nostru a fost întemnițat în turnul de piatră. Sau ai uitat de binele pe care ți l-a făcut? De parcă n-ai mai ține minte cum a plătit o sută de ruble ca să te scape de la moarte! Dacă nu era el, de mult te-ar fi mâncat diavolii!
Trebuie să-l ajutăm cu tot ce ne stă în putință!
Motanul Vaska a sărit de pe sobă și, împreună cu Jurka, a alergat într-un suflet să-l caute pe stăpân. Au ajuns la turn. Motanul s-a cățărat și a intrat pe ferestruică.
— Bună, stăpâne! Ești teafăr?
— Mai trăiesc încă, i-a răspuns Martân. Fără mâncare, am slăbit de tot. Voi muri de foame…
— Așteaptă, nu te pierde! Îți vom aduce noi de mâncare și de băut, i-a spus Vaska și a coborât pe pământ. Frate Jurka, stăpânul nostru moare de foame. Cum am putea oare să-l ajutăm?
— Prost mai ești, măi Vaska! Nici măcar atâta lucru nu-ți trece prin cap? Mergem la oraș și, când întâlnim un covrigar cu tava, eu mă arunc la picioarele lui, îl sperii, el răstoarnă pe jos tava cu covrigi și chifle, iar tu înșfaci o chiflă și o duci stăpânului fără să mai pierzi vremea.
Zis și făcut! Au ajuns la oraș, au ieșit pe strada mare și în cale le-a ieșit un bărbat cu o tavă uriașă, plină cu chifle și covrigi. Jurka i s-a aruncat la picioare, omul s-a descumpănit, a răsturnat tava, chiflele și covrigii s-au împrăștiat pe jos, iar el, de spaimă, a luat-o la goană.
Se temea ca nu cumva câinele să fie turbat. Nu-i de glumit cu asemenea lucruri! Vaska a înhățat o chiflă și a fugit glonț cu ea la Martân. I-a dat-o și s-a întors după a doua, apoi după a treia. La fel au făcut cei doi prieteni când le-a ieșit în cale un vânzător de borș.
L-au speriat zdravăn și pe acesta și s-au făcut cu câteva sticluțe, cu care fiul vădanei și-a astâmpărat setea. După aceea, Jurka și Vaska s-au înțeles să meargă în cea de-a treizecea împărăție, în țara șoarecilor, să găsească inelul fermecat. Drumul era lung și cerea mult timp. Așa că au cărat în cămăruța din turn, unde stătea închis stăpânul lor, o mulțime de pesmeți și de covrigi pentru un an întreg.
— Ai grijă, stăpâne! i-a spus Vaska la despărțire. Mănâncă și bea, dar fii cu băgare de seamă să-ți ajungă până la întoarcerea noastră!
Jurka și Vaska și-au luat rămas-bun de la stăpân și au pornit la drum. Au mers ei cale lungă, până au ajuns la marea cea albastră.
Îi spuse Jurka motanului:
— Nădăjduiesc să ajung înot pe malul celălalt. Tu ce zici?
— Eu nu știu să înot. Dacă pic în apă, mă duc ca toporul la fund.
— Atunci urcă-te în spatele meu!
Vaska s-a cocoțat în spatele câinelui, s-a prins zdravăn cu ghearele de blana acestuia, ca să nu alunece în apă, și au început să treacă marea. Și așa au ajuns în țara șoarecilor. În acel ținut nu era țipenie de om, în schimb erau atâția șoareci, că nici nu-i puteai număra. Încotro te uitai, îi vedeai cum umblă cârduri-cârduri. Îi spuse câinele prietenului său:
— Treci la treabă, frate! Prinde și sugrumă șoarecii, iar eu în urma ta am să-i strâng pe toți într-o grămadă!
Vaska era deprins cu o asemenea vânătoare. A dat iama în șoareci și, pe care punea gheara, acela își dădea duhul. Jurka abia dacă prididea să-i adune în grămadă. Într-o săptămână au prins atât de mulți șoareci, încât s-a ridicat un purcoi uriaș. Toată țara șoricească a fost cuprinsă de năpastă. Văzând țarul șoarecilor că poporul i se
împuținează, că mulți dintre supușii săi sunt dați unei morți nemiloase, a ieșit din văgăuna lui și a început să se roage de Jurka și de Vaska:
— Mă închin vouă, preaputernicilor voinici! Fie-vă milă de poporul meu! Nu-l dați pierzaniei cu totul! Mai bine spuneți cu ce vă pot fi de folos și am să fac pentru voi tot ce-mi va sta în putință!
Jurka îi răspunse:
— Este în țara ta un palat în care trăiește o frumoasă prințesă.
Ea a furat de la stăpânul nostru un inel fermecat, iar noi trebuie să i-l ducem înapoi. Dacă nu ne aduci acel inel, o să pieriți și tu, și întreaga ta țară! Vom sugruma tot ce ne iese în cale!
— Nu vă pripiți, bravilor viteji! le spuse țarul șoarecilor. Eu n-am cunoștință de toate câte mi le-ați spus, dar îi voi aduna pe supușii mei pentru a-i iscodi, poate s-o afla printre ei vreunul care să fi auzit de inelul fermecat al slăvitului vostru stăpân!
Și-a adunat țarul șoricesc laolaltă supușii toți și a început să-I descoasă dacă nu se află printre ei vreunul care ar putea să se strecoare în palatul prințesei și să-i aducă de acolo inelul care le făcea atâta trebuință celor doi viteji nemiloși.
I-a răspuns un șoricel firav:
— Eu mă duc des în palatul acela. Ziua, prințesa poartă inelul pe degetul cel mic, iar noaptea, la culcare, îl ascunde în gură.
— Îți poruncesc să te duci la palat și să-mi aduci inelul. Dacă îmi vei îndeplini porunca, te voi răsplăti împărătește!
Șoricelul a așteptat să vină noaptea, s-a strecurat în palat și a intrat încetișor în dormitorul prințesei. Aceasta dormea adânc. Șoricelul a sărit în așternut, s-a urcat pe pernă și, cu vârful codiței, a început s-o gâdile pe prințesă pe la nas. Ea a strănutat, inelul i-a sărit din gură și a căzut pe covor. Șoricelului atâta i-a trebuit: a zbughit-o din pat, a luat inelul în dinți și a fugit cu el într-un suflet la țarul său. Acesta l-a răsplătit după cum promisese și a dus inelul celor doi prieteni, puternicii voinici care băgaseră atâta spaimă printre supușii săi.
Jurka și Vaska au luat inelul, i-au mulțumit țarului și au început să se sfătuiască cine poate avea grijă mai bine de prețiosul obiect până se vor întoarce la stăpânul lor.
Motanul Vaska spuse:
— Dă-mi-l mie! Eu n-am să-l pierd nici în ruptul capului!
— Bine, spuse Jurka, dar bagă de seamă! Să-l păstrezi mai ceva ca pe ochii din cap!
Motanul a luat inelul în gură și au pornit la drum. Când au ajuns la marea cea albastră, Vaska s-a urcat în spatele câinelui, și-a înfipt labele cât a putut mai bine în blana acestuia și au purces prin valuri. A trecut un ceas, a trecut altul și, deodată, ca din senin, s-a ivit o cioară care a început să-l ciugulească pe Vaska în cap. Bietul motan nu știa cum să se apere de dușman: dacă și-ar fi slobozit labele, ar fi căzut în mare și s-ar fi înecat. Dacă își arăta colții, putea scăpa inelul. Nenorocire curată! Cioara îi crăpase deja capul, iar sângele îi șiroia pe obraji. Motanul n-a mai răbdat, a început să se apere cu dinții și a scăpat inelul în marea cea albastră. În aceeași clipă, cioara s-a înălțat și s-a făcut nevăzută.
De îndată ce au ajuns la mal, Jurka l-a întrebat pe motan de inel.
Vaska a lăsat capul în pământ:
— Iartă-mă, frate! Sunt vinovat față de tine! Am scăpat inelul în mare.
Jurka s-a năpustit asupra motanului:
— Blestematule! Ai noroc că n-am aflat de asta mai din vreme, că te-aș fi înecat în mare, căscălăule! Cu ce obraz ai să te înfățișezi stăpânului nostru? Bagă-te în apă chiar în clipa asta! Ori găsești inelul, ori îneacă-te!
— Ce folos vei avea dacă mă înec? Mai bine să născocim ceva!
Așa cum înainte prindeam și sugrumam șoareci, hai să vânăm acum raci! Poate vom avea norocul să ne ajute să găsim inelul.
Jurka se învoi. Au început să prindă raci pe malul mării, să-I sugrume și să-i adune într-o grămadă. După ce au clădit o stivă uriașă de raci morți, a ieșit din mare o namilă de rac, dornic să ia o gură de aer proaspăt. Jurka și Vaska au pus laba pe el și au început să-l zgâlțâie din toate părțile.
— Nu mă sugrumați, puternicilor viteji! Eu sunt țarul tuturor racilor și orice-mi veți porunci, am să vă îndeplinesc porunca!
— Am scăpat în mare un inel și, dacă tragi nădejde să ai parte de mila noastră, atunci găsește-l cât mai repede! Dacă nu, toată împărăția ta va fi una cu pământul!
Țarul racilor i-a adunat pe toți supușii săi și a început să le povestească ce aflase de la Jurka și de la Vaska despre inel.
— Știu eu unde se află, i-a răspuns un rac pirpiriu. De îndată ce a căzut în mare, inelul a și fost înghițit de morun. Am văzut cu ochii mei!
Auzind aceasta, toți racii s-au aruncat în mare să caute peștele cu pricina. L-au găsit și au început să-l ciupească toți cu cleștii. Ca să scape de ei, morunul a sărit pe mal. Țarul racilor a ieșit din apă și le-a spus celor doi prieteni:
— Priviți, bravi prieteni, acesta este morunul! Sfârtecați-l fără milă, pentru că el v-a înghițit inelul!
Jurka s-a repezit asupra peștelui și a început să-l roadă de la coadă. „Ei, acum am să mănânc și eu pe săturate”, se gândi el.
Ticălosul de Vaska însă știa cam pe unde putea fi inelul și, de aceea, s-a repezit la burta morunului, i-a făcut o gaură, i-a scos mațele afară și a găsit ceea ce căuta. A înșfăcat inelul și și-a luat picioarele la spinare, având în minte un singur lucru: „Am să ajung primul la stăpân, am să-i dau inelul și am să mă laud că numai datorită mie a intrat iarăși în stăpânirea lui, iar stăpânul mă va iubi mai mult decât pe Jurka”.
După ce s-a ghiftuit, Jurka s-a uitat în jur, a văzut că Vaska dispăruse și a ghicit pe dată cam ce trebuie să-i fi trecut motanului prin cap.
— Deci dintr-ăștia îmi ești, vicleanule Vaska! Lasă că te ajung eu și te rup în bucățele! își spuse Jurka și porni în urmărirea motanului.
A fugit el cât a fugit și a început să-l ajungă din urmă. Știind ce-l așteaptă, Vaska s-a cățărat în vârful unui mesteacăn ce-i ieșise în cale.
— Bine! zise Jurka. Doar n-ai să stai toată viața în copac, odată și-odată tot ai să cobori, iar eu nu mă clintesc de aici până când nu pun laba pe tine!
Trei zile a stat motanul în copac, trei zile nu s-a clintit de acolo nici Jurka, dar, făcându-li-se foame, au căzut la pace. S-au împăcat și au pornit-o împreună spre stăpânul lor. Au ajuns la turnul de piatră, Vaska s-a strecurat prin ferestruică și a întrebat:
— Trăiești, stăpâne?
— Vasenka! V-ați întors! Eu îmi luasem gândul că am să vă mai văd. Sunt deja trei zile de când n-am o fărâmă de pâine…
Motanul i-a dat inelul fermecat. Martân a așteptat să se facă miezul nopții, și-a trecut inelul de pe o mână pe cealaltă și, în aceeași clipă, au apărut în fața lui cei doisprezece voinici.
— Ce-ți trebuie? Poruncește!
— Puneți la locurile lor mărețul meu palat, podul de cristal și catedrala cu cele cinci turle și aduceți-o înapoi pe necredincioasa mea soție.
Zis și făcut.
Dimineața, când s-a trezit, regele a ieșit în pridvor și a privit prin ochean: pe locul unde fusese izba sărăcăcioasă, acum se înălța un falnic palat de la care pleca spre palatul regal un pod de cristal, mărginit pe ambele părți de pomi în care creșteau mere de argint și de aur. Regele a poruncit să fie înhămați caii la caretă și a plecat el însuși să se convingă dacă totul a devenit ca înainte sau doar i se năzare. Martân l-a întâmpinat pe rege la intrare, l-a apucat de mână și l-a condus prin încăperile viu colorate.
— Uite-așa și așa, îi spuse ginerele. Asta a făcut prințesa cu mine!
Regele a poruncit ca fata lui să-și primească osânda pe care o merita cu prisosință. După porunca acestuia, soția cea necredincioasă a fost legată de coada unui armăsar nărăvaș, căruia i s-a dat frâu liber în câmpia întinsă. Când s-a văzut slobod, bidiviul a țâșnit ca o săgeată și trupul alb al prințesei s-a făcut bucățele, izbindu-se de bolovani și dâmburi. Iar Martân și acum mai trăiește bine și mestecă pâine.