Într-un sat, nu se știe dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel și priceput, pe care-l chema Șî Tun. În primăvară își adusese mireasă, pe nume Yu Hua, frumoasă ca o perlă, binefăcută și neîntrecută la lucru. Și traiul lor era mai dulce decât mierea. Șî Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s-a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era nesărată, iar când nu era nici sărată nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea s-o opărească, când nu era, ocăra nora zicând că-i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi aducea mâncarea nici prea caldă nici prea rece, o certa că a adus-o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era nemulțumită și de multe ori își bătea nora. Șî Tun era mai mâhnit decât dacă l-ar fi certat și bătut pe el. Pe vremea aceea soacrele puteau să-și bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece.
Yu Hua slăbea și se înnegrea văzând cu ochii. Într-o zi, întorcându-se acasă, Șî Tun o găsi pe Yu Hua plângând amarnic. Privindu-și bărbatul Yu Hua îi spuse:
— Șî Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ține aici.
Cu inima îndurerată, Șî Tun i-a răspuns:
— Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îți face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta!
Auzind aceasta, Yu Hua s-a bucurat nespus de mult. La miezul nopții, au scos caii din grajd, au încălecat, și au plecat spre nord-vest.
Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele”. Așa erau și cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Șî Tun și Yu Hua zburau ca vântul pe spinarea lor neștiind prin câte sate au trecut și unde au ajuns. La un moment dat, Șî Tun îi spune calului: „Calule, calule, n-o lua numai pe drumuri de câmpie. Treci și pe potecuțele de munte mărginite de prăpăstii”. Calul, ca și când ar fi înțeles vorbele lui Șî Tun, zbură ca gândul peste coastele muntelui.
La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci. Yu Hua a oftat și a zis:
— Fiecare pasăre își are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul nostru?
La auzul acestor cuvinte, Șî Tun a răspuns râzând:
— Putem să ne odihnim în peșteri sau la umbra copacilor.
Au trecut astfel peste văi învăluite în ceață albă, peste creste de munți înzăpeziți și ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăși.
— Toată viața nu-mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine.
Dar fiecare urcuș are și un coborâș. La răsăritul soarelui, au dat peste o vale și deodată caii s-au oprit. În fața lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roșie și strălucitoare ca razele lunii în nopțile senine. Florile și iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roșie. Yu Hua a simțit un miros ciudat, care venea ori de la apa izvorului, ori de la florile de pe malul lui. Ea îi spuse lui Șî Tun:
— Să ne odihnim puțin, suntem obosiți și noi și caii!
Și au descălecat apropiindu-se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simțit că i se face sete și întinzând mâna a luat în podul palmei o înghițitură de apă pe care a băut-o. Era mai dulce decât mierea, și cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât simțea o căldură cuprinzându-i tot trupul. După ce și-a potolit setea și-a ridicat capul și fața ei era mai proaspătă decât o floare de piersic. Șî Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze și tinerii întorcându-se către ei au văzut cum aceștia, care păscuseră din iarba roșie se îngrășaseră de strălucea părul pe ei. Neștiind ce să creadă, temându-se și părându-li-se ciudat în același timp, au încălecat în grabă și au pornit-o înainte.
Acum caii alergau și mai iute și treceau peste culmile munților ca și când ar fi mers pe drum drept. Și au călărit așa până ce munții nu s-au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.
Într-o seară, au ajuns într-un sătuleț cu câteva căsuțe în care pâlpâiau luminile opaițelor. Au descălecat și au bătut la ușa uneia dintre căsuțe. Le-a deschis o bătrână care i-a întrebat:
— După câte văd sunteți străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici?
Yu Hua a răspuns:
— Măicuță, venim de departe. S-a înnoptat și-ți cerem găzduire.
Bătrâna, bucuroasă, a răspuns:
— Eu sunt singură și dacă vreți să înnoptați la mine veți dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea din răsărit.
Yu Hua și Șî Tun s-au bucurat și au intrat în casă. Bătrâna le-a fiert orez și supă și le-a dat să mănânce. Tinerii i-au povestit bătrânei cum au plecat de acasă și cum în drumul lor au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind aceasta, bătrâna a izbucnit în lacrimi și a spus:
— Oh, copii, mă tem că nu veți mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roșu pe care l-ați întâlnit vine tocmai din muntele roșu pe care crește un arțar mare. Apa izvorului mustește din rădăcinile arțarului. În fiecare an, toamna, când frunzele arțarului se roșesc, copacul se transformă într-un zgripțoroi cu fața roșie, care are niște ochi ca niște comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră și zece munți înalți. El urcă pe vârful muntelui roșu, de unde pândește femeile care beau din apa izvorului și-și alege pe cele mai frumoase. După ce se topește zăpada, nu numai zgripțoroiul, dar și nevestele lui se transformă în arțari. Mă tem, fetițo, că nu vei putea scăpa de mâna lui.
Și bătrâna plângea, plângea. Auzind-o, Yu Hua s-a speriat cumplit. Văzând însă cât de îngrijorată e bătrâna pentru ei doi, a încercat s-o mângâie spunându-i:
— Măicuță dragă, zgripțoroiul nu va putea pune mâna pe mine.
La care, Șî Tun a adăugat:
— Măicuță, fii liniștită, zgripțoroiul cu fața roșie nu ne va putea despărți.
Ștergându-și ochii bătrâna a spus:
— De când mi-a murit moșul sunt singură, rămâneți în casa mea și-o să fim o familie.
Șî Tun și Yu Hua au rămas în căsuța bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să-i coasă hainele și să-i strângă recolta. Șî Tun muncea la câmp, jar Yu Hua pregătea mâncarea acasă.
Zilele treceau una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii, și apropiindu-se toamna, frunza arțarului a început să se înroșească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele și se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt foarte scurte. Și iată că sosi și clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Șî Tun și Yu Hua se înapoiaseră acasă. În ziua aceea cosiseră iarba la câmp și acum îngrijeau de cai. Bătrâna pregătise masa și de-abia ieșise în curte când, deodată, din văzduh a coborât plutind o frunză roșie de arțar, care a început să se rotească din ce în ce mai repede stârnind un vârtej. În mijlocul vârtejului se afla zgripțoroiul cu părul și ochii roșii, îmbrăcat într-o mantie roșie cu mânecile până la pământ. Mișcându-și mânecile, frunza roșie s-a transformat într-o caretă împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt și a căzut la pământ. Șî Tun și Yu Hua, care dădeau la cai să mănânce, au venit în grabă. Văzând fata, zgripțoroiul a izbucnit în râs, și-a mișcat mânecile și într-o clipă Yu Hua a și intrat în caretă. Zgripțoroiul a mai mișcat o dată din mâneci și careta a pornit ridicându-se în văzduh și făcându-se din ce în ce mai mică până ce a dispărut.
Odată cu ea a dispărut și zgripțoroiul. Din văzduh i s-a auzit vocea care a zis:
— Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roșu.
Bătrâna plângea, Șî Tun era răpus de durere. A ajutat-o pe bătrână să se ridice, spunându-i:
— Măicuță, orice ar fi, voi aduce-o înapoi.
Neputându-și stăpâni lacrimile, bătrâna-i zise:
— Copile, nu poți pleca. Față-Roșie a răpit nenumărate neveste și nici una n-a mai putut fi găsită. Îți jertfești viața degeaba.
Șî Tun nu i-a răspuns și conducând-o în casă i-a spus:
— Fii liniștită, măicuță, eu voi pleca totuși degrabă în căutarea ei.
Văzând bătrâna cât este de hotărât, îi spuse plângând:
— Copile, nu poți pleca cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poate-ți va folosi la ceva.
Șî Tun a luat sabia, a încălecat pe cal și s-a îndreptat direct către munții izvorului roșu. Plângându-se că nu este purtat mai repede, acesta îi spuse calului:
— Calule, calule, zboară dintr-o dată peste vârfurile acestor munți!
Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Șî Tun din nou îi spune calului:
— Zboară, calule, peste văi.
Și calul a trecut ca gândul peste văi. În lumina zilei, Șî Tun a ajuns la munții cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. Lacrimile au început să-i curgă.
Șî Tun se uita cu disperare spre munții înalți și-i părea rău că aceștia nu pot cuvânta să-i spună unde a ascuns-o Față-Roșie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munților și s-a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus-o Față-Roșie pe Yu Hua.
Ștergându-și lacrimile, Șî Tun i-a spus calului:
— Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui s-o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cel mai înalt.
Și calul s-a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munți înalți și peste prăpăstii adânci și oricât ar fi fost primejdia de mare, Șî Tun nu l-a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot n-au ajuns la muntele cel mai înalt.
Pe vârfurile muntelui cel mai înalt se afla o peșteră. În această peșteră o dusese Față-Roșie pe Yu Hua. Peștera era împodobită foarte frumos: pe pereți atârnau tablouri cu desene de munți și ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripțoroiul cu fața roșie se transformase într-un învățat cu fața albă, frumos și delicat care, zâmbind, i-a spus lui Yu Hua:
— Ai băut din apa izvorului roșu și ești a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu va ajunge niciodată aici.
Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Ședea în peșteră și nu auzea nici șuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei știa că Șî Tun o caută, ghicea că Șî Tun varsă lacrimi pentru ea. Și, deodată, a ridicat capul și a spus:
— Deși am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a ta.
Față-Roșie a râs cu răceală și a spus:
— Mai nădăjduiești să-ți vezi bărbatul! Ha! Ha! Ha! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge până aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el.
După aceea a început să râdă sigur de sine. Dar întorcând capul a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci și zece munți înalți l-a văzut pe Șî Tun călare pe cal cum zboară peste munți îndreptându-se către ei. Atunci și-a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu și, mișcându-și mânecile uriașe deasupra ei, cingătoarea s-a transformat într-un șarpe mare dungat, care, mișcând din coadă, a alunecat afară din peșteră.
Călare pe cal, Șî Tun a mai zburat peste cinci munți și uitându-se în jos a văzut ceva ca două lampioane roșii. Privind mai cu băgare de seamă a văzut că era un șarpe uriaș, ai cărui ochi luminau asemenea lampioanelor. Șî Tun n-a frânat calul și, deodată, cal și călăreț s-au trezit înghițiți de șarpe. În burta șarpelui Șî Tun se simțea ca într-un cazan cu apă fierbinte. Scrâșnind din dinți să-și potolească durerea a înfipt cu putere sabia în burta șarpelui care a început să șuiere. Apoi, ieșind din burtă nu a văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.
Călare pe cal, Șî Tun a mai zburat peste doi munți mari apropiindu-se de muntele cel mai înalt. Față-Roșie tocmai își da ifose față de Yu Hua închipuindu-și că Șî Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în șarpe. Dar Yu Hua plângea și nu-i răspundea. Când și-a mai aruncat o dată privirea a văzut că Șî Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci, a apucat în grabă un tablou cu munți și ape de pe perete și, agitându-și mâneca, din tablou s-a desprins cel mai prăpăstios și cel mai alunecos munte, care s-a rostogolit din peșteră afară.
Tânărul, trecând și ultimul munte care-l mai despărțea de Față-Roșie, a văzut deodată cum se ridică în fața lui un munte lucitor, înalt și prăpăstios. Șî Tun nu și-a frânat calul cătând să treacă în zbor și acest munte, dar deodată calul s-a lovit de munte și a alunecat. Băiatul a descălecat atunci și a început să se cațere pe munte. Dar cum ajungea, cu mare greutate, la mijlocul lui, aluneca iar. Fața i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s-a dat bătut. Din nou s-a cățărat și iarăși a alunecat. Și din nou, și din nou. Sudoarea îi udase hainele. Îi curgea în ochi, orbindu-l. Atunci și-a șters sudoarea și a zvârlit-o jos, pe munte, iar muntele s-a făcut deodată nevăzut. Când și-a dat însă seama, se afla într-o prăpastie, iar alături de el a văzut un brad în care era agățat un tablou cu un munte ud de sudoare. Șî Tun a încălecat pe cal și a pornit-o mai departe.
Dintr-o săritură calul a și ieșit din prăpastie și uitându-se în sus a văzut ceva roșu. Atunci a știut că acela e muntele roșu și dând frâu calului s-a îndreptat către el. În acest timp, zgripțoroiul cu față roșie și-a agitat mânecile și, deodată, Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se miște, nici să vorbească. Apoi și-a fluturat mânecile către două perini brodate care au căpătat aceeași înfățișare cu Yu Hua. Și s-a făcut nevăzut. Ajungând pe creasta muntelui, Șî Tun nu a văzut decât stânci roșii și arțari cu frunze roșii. Voia să meargă mai departe când, a dat cu ochii de o peșteră încrustată cu pietre prețioase. Șî Tun și-a zis: „Poate că aici locuiește Față-Roșie”. A descălecat și, împingând poarta de piatră care închidea gura peșterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s-a oprit. În peșteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi și ochi mari ce semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemișcate. Îndurerat, Șî Tun a oftat și a spus:
— Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate primejdii să te găsesc și acum nu scoți nici un cuvânt. De ce nu-mi ieși în întâmpinare?
Auzind cuvintele lui Șî Tun, Yu Hua ar fi vrut să-i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să-i iasă în întâmpinare, dar picioarele-i erau înțepenite.
Se spune că cele mai dureroase clipe sunt în despărțirile după care nu mai există revederi, dar ceea ce simțea Yu Hua era și mai dureros. Lacrimile au început să-i curgă șiroaie.
Șî Tun a înțeles pe loc că aceea este nevasta lui. S-a repezit la ea și a luat-o în brațe scoțând-o afară din peșteră. Trupul lui Yu Hua era tare și greu ca piatra. Șî Tun nu putea să mai încalece pe cal, și ținând-o în brațe pe Yu Hua, i-a spus calului: „Calule, calule, tu cunoști drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă!” Șî Tun o ducea în brațe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în brațe mergând pe stânci abrupte; o ducea în brațe trecând prin hățișuri; trupul lui era plini de răni, dar n-ar fi lăsat nici o crenguță s-o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea în care se afla izvorul cu apă roșie și au ajuns într-o pădure de arțari. Picioarele-i tremurau, mâinile-i amorțiseră, dar nu voia s-o lase din brațe. Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit. Inima-i șoptea: „Șî Tun, Șî Tun, lasă-mă, până acasă mai sunt mii de munți și ape și nu vei putea ajunge purtându-mă în brațe”. Și inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. Încercând s-o mângâie pe Yu Hua cea de piatră, Șî Tun îi spunea: „Chiar dacă te-ai transformat cu adevărat în stană de piatră, nu te voi părăsi”. Și ținând-o în brațe, continua să meargă mai departe. Sub ochii lui, frunzele roșii de arțar cădeau una câte una. Și, deodată, în fața lui apăru zgripțoroiul. Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraz și, o mână, iar cu cealaltă o ținea strâns pe Yu Hua. Zgripțoroiul care se afla la zece pași în fața lui, îi spuse:
— Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul și piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioșat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins. Dar astăzi, mă recunosc învins și nu voi mai putea despărți niciodată nici un soț de soția lui.
Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraz și, într-o clipă, se prefăcu într-un arțar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca niște perle de rouă. Șî Tun o luă pe Yu Hua în brațe și o duse sub arțar și atunci ramurile arțarului începură să freamăte și picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească și trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.
Amândoi încălecară pe cal, care zbură peste munții înalți ajungând la drumul mare și după puțin timp ajunseră la căsuța bătrânei. Și au trăit în dragoste și învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roșie, dar când s-au înroșit frunzele arțarului acesta nu s-a mai transformat niciodată în zgripțoroi cu fața roșie, iar fetele nu au mai fost niciodată răpite.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 23, Editura Ion Creangă, București, 1981
