Ploaia de vară trecuse repede. Prin aer fâlfâia brâul de mătase al unei zâne; un curcubeu ce încingea bolta. Zoreaua se urcă pe gard, își înălță capul, salutând curcubeul, și zâmbi fericită. Zâna coborî din curcubeu, lunecând prin aer și întrebă:
— Câte culori sunt în curcubeu? Poți să le numeri și să mi le spui?
— Curcubeul are șapte culori: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet, răspunse zoreaua.
— Așa este, ai răspuns bine, zise zâna, pentru asta îți voi dărui șapte nestemate, poartă-le și vei fi strălucitoare ca un curcubeu.
„Lucruri atât de prețioase trebuie dăruite celor mai buni prieteni”, se gândi zoreaua.
Uitându-se în jur, văzu că pe cărare trecea Cocoșul Cenușiu. Zoreaua îi dădu prima nestemată roșie – un rubin. Cocoșul îl luă și de îndată, penele lui se făcură roșii, creasta și gușa la fel. Și așa Cocoșul Cenușiu s-a prefăcut într-un cocoș roșu de toată frumusețea.
Pe lac trecea Gâsca Albă. Zoreaua îi dădu a doua nestemată, portocalie, și deasupra ciocului gâștii apăru o dungă portocalie, iar picioarele ei se făcură arămii. Acum Gâsca Albă era grozav de frumoasă.
Rața Pestriță veni legănându-se și primi a treia nestemată, galbenă – un topaz. Ciocul și picioarele ei se făcură de un galben strălucitor.
A patra nestemată, verde – un smarald, zoreaua i-o dărui surorii ei mai mari, Salcia. Însă Salcia se înclină grațios și șopti:
— Îți mulțumesc, dar frunzele mele sunt și așa foarte frumoase, nu am nevoie de smarald.
Cu a cincea nestemată, o minunată piatră albastră, zoreaua se duse la bunicul ei, Bătrânul Pin.
Dar bunicul își scutură crengile și spuse:
— Mulțumesc, dar frunzele mele sunt întotdeauna alburii, nu am nevoie de nestemata albastră.
Zoreaua aduse cea de a șasea piatră, de culoare indigo, micuțului ei frățior, Brotăcelul. Brotăcelul orăcăi:
— Oac, oac, mulțumesc, dar frumoasa mea culoare verde îmi este mai pe potrivă, ea mă ascunde atunci când prind musculițe prin pajiștile verzi. Păstrează-ți nestemata.
„Atunci cine are nevoie de aceste comori?” se întrebă zoreaua.
Privi la munții posomorâți și dezgoliți. Privi apa tulbure și înspumată. Privi în sus la cer. Cerul era mohorât, cețos, încărcat de praf și de nisip.
Zoreaua aruncă nestemata albastră înspre munte. Crestele îndepărtate, posomorâte și dezgolite se acoperiră deodată de o ușoară ceață albăstruie.
Aruncă smaraldul în șuvoiul de apă tulbure și apa se făcu verde.
Nestemata indigo o aruncă spre cer și într-o clipă cerul se făcu albastru, un albastru puternic și strălucitor, albastrul indigoului.
Munți albaștri în zări, ape de un verde limpede, cer indigo – ce priveliște încântătoare!
Zoreaua se simți tare fericită.
Gâsca Albă și Rața Pestriță pluteau pe râu. Cocoșul Roșu se umfla în pene, cântând.
Dar mai rămăsese o nestemată – cea violetă, un ametist, oare cărui prieten să-l dăruiască? Trecu o răpăială de ploaie și curcubeul se ivi iarăși pe cer. Zâna coborî din arcul luminos și îi spuse zorelei:
— Păstrează ametistul pentru tine.
Cocoșul Roșu, Gâsca Albă și Rața Pestriță strigară și ei:
„Ametistul trebuie să rămână al zorelei”.
De atunci zoreaua are petale violete și e frumoasă ca o nestemată.
Repovestire de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974
