de Edmondo de Amicis
M-am dus ieri la Stardi. Casa lui este aproape, peste drum de şcoala. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar trebuie sa marturisesc ca mi-a fost necaz pe el, cand i-am vazut carţile. Ce bine şi le pastreaza! N-a prapadit nici una macar, din carţile pe care a învaţat; le are pe toate şi eu nu mai am nici una! Ce rau îmi pare ca le-am rupt! Toţi banii ce-i capata de la rude, el îi da pe carţi.
Tatal sau, prinzand de veste ca-i plac carţile, a dat sa i le lege dupa placul lui şi i-a cumparat un dulapior frumos de nuc.
Dulapul are nişte perdeluţe verzi. Cand tragi de un şnur, ele se deschid şi ţi se înfaţişeaza deodata trei randuri de carţi de diferite culori, bine aşezate, curate şi cu titlurile scrise cu litere poleite. Are: poveşti, calatorii, poezii; are şi carţi cu gravuri, şi ce bine ştie sa potriveasca feţele! A aşezat volumele albe pe langa cele albastre, pe cele roşii langa cele ne-gre şi langa acestea, pe cele galbene: astfel ca se deosebesc de departe şi au o înfaţişare cat se poate de frumoasa. Adeseori, el îşi petrece timpul randuindu-le în alt chip. Şi-a facut un catalog de carţi, tocmai ca un bibliotecar. Cum şi le îngrijeşte! Le şterge de praf, le rasfoieşte şi cu bagare de seama le deschide, ca sa nu le manjeasca poate cu degetele lui cele groase; s-ar zice ca sunt noi. Pacat, zau, ca n-am ştiut şi eu sa mi le pastrez pe ale mele! Ce bucurie, e pe el, cand îşi cumpara cate o carte! O mangaie, îi face loc în biblioteca, o ia iaraşi în mana, o învarteşte şi se uita la ea ca la un odor. Într-un rand începuse sa-l doara ochii de mult ce citea.
Tatal sau veni la noi, în odaie, şi, batand cu palma pe ceafa fiului sau, îmi zise cu vocea sa puternica:
— Ia spune-mi, domnişorule, ce zici dumneata de al meu cap de dovleac? Te încredinţez ca în capaţana asta e atata straduinţa încat are sa izbuteasca în toate! Mangaierea aceea grosolana a tatalui sau îl facea sa închida ochii de placere, întocmai ca un caţeluş cand îl mangaie stapanul.
N-aş putea sa spun de ce, dar nu-mi vine sa glumesc cu Stardi, cum glumesc cu ceilalţi camarazi ai mei şi nici nu-mi vine sa cred ca este numai cu un an mai mare decat mine.
Cand am plecat, el m-a însoţit pana la pragul uşii şi mi-a zis la revedere cu multa seriozitate; parca avea chipul posomorat; era cat p-aci sa-i raspund ca unui om mare:”Va salut, domnule!”
Îndata ce ma întorsei acasa, spusei aceasta tatalui şi adaugai:
— Nu înţeleg un lucru, tata; Stardi n-are nici un talent, nu este deştept, e cu totul necioplit, are un chip pocit şi cu toate acestea, el îmi impune.
Tata îmi raspunse:
— Sa-ţi spun eu, fiul meu, de ce-ţi impune: pentru ca are tarie de caracter.
— Şi apoi sa-ţi mai spun înca ceva ciudat, mai zisei eu, am stat o ora la el, acasa, şi nu cred sa-mi fi spus cincizeci de cuvinte. Nu mi-a aratat nici o jucarie, n-a ras, nici n-a zambit macar odata şi tot nu mi-a fost urat, şi am ramas bucuros la el.
Tata îmi raspunse:
– Pentru ca-l stimezi!
