A fost odată ca niciodată. Au fost odată, într-o ţară oarecare dintr-o anume împărăţie, un moş şi o babă, care trăiau pe-un loc drept şi netezit, de drumul mare — ocolit. Şi aveau ei un fecior, pe nume Matiuşa.
Şi flăcăul acesta creştea într-o zi cât alţii într-un an, se ridica de ziceai că-i aluat pus la dospit, dar mai ales, zi de zi, se făcea tot mai înţelept.
Când împlini cincisprezece ani, băiatul începu să se roage de tatăl şi de mama sa:
– Lăsaţi-mă să plec în lume! Să-mi caut şi eu norocul.
Părinţii s-au mâhnit, s-au necăjit, dar n-au avut încotro — i-au copt merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun şi Matiuşa porni să cutreiere lumea.
Dacă a mers mult ori puţin, dacă a mers aproape ori departe, cine mai ştie? Doar că, într-o zi, a ajuns într-o pădure sălbatică, întunecată.
Aici îl lovi o mare nenorocire: se dezlănţuise o ploaie grozavă, cu grindină. Matiuşa se urcă în cel mai mare stejar ca să se adăpostească de furtună, dar acolo sus, pe creangă, se afla un cuib. În cuib ţipau nişte puişori. Le era frig, grindina îi izbea, ploaia îi uda. Lui Matiuşa i se făcu milă de puişori: îşi scoase caftanul, acoperi cuibul şi tot acolo se adăposti şi el. Apoi hrăni puii cu merindele lui de drum.
Dacă a trecut mult timp ori puţin, cine mai ştie? Doar că, pe nesimţite, furtuna şi vremea rea s-au potolit şi a ieşit soarele. Însă deodată, totul în jur se întunecă din nou. Se stârni un zgomot puternic. O pasăre uriaşă — pasărea Magai se năpusti din zbor asupra cuibului şi începu să-l izbească, să-l lovească cu ciocul pe Matiuşa. Dar puişorii dădură şi ei grai:
– Nu-l atinge, mamă, pe omul acesta! El ne-a acoperit cu caftanul lui, ne-a hrănit, ne-a scăpat de la moarte.
– De vreme ce aşa stau lucrurile, vrednicule voinic, rosti pasărea Magai, rogu-te să mă ierţi, eu te luasem drept un răufăcător. Iar pentru că mi-ai hrănit puii şi i-ai ocrotit de urgia furtunii o să te răsplătesc cum se cuvine. Jos, lângă stejar, vei afla un urcior acoperit; să bei din urciorul acela trei guri, nu mai mult, şi-apoi să vezi ce va fi.
Matiuşa coborî din stejar, dezgropă urciorul din pământ şi bău din el trei guri, nu mai mult. Pasărea Magai îl întrebă:
– Ei, ce ai de spus, simţi vreo schimbare?
– Mă simt atât de puternic, că dacă ar fi să proptesc într-o groapă un stâlp, avântat până în înaltul cerului şi-apoi, opintindu-mă, să trag de el, aş putea răsturna pământul întreg, cât e el de mare.
– Ei, şi-acuma, haide, mergi sănătos, dar ţine minte: nu te lăuda degeaba cu puterea ta, nu te lăsa pe tânjală în nici o muncă, iar dacă te va lovi vreo nenorocire, să cauţi urciorul cu băutura tămăduitoare în acelaşi loc!
Şi din nou se lăsă întunericul de jur împrejur: pasărea îşi desfăcu aripile, s-a înălţat deasupra pădurii şi a zburat.
Matiuşa ieşi din pădure şi, la puţină vreme după aceea, apăru în calea lui un mare oraş. Cum trecu de barieră, îi tăie drumul cămăraşul ţarului:
– Hei, tu, sărăntocule! Dă-te la o parte!
Matiuşa se dădu la o parte, iar cămăraşul ţarului opri calul şi-i spuse:
– Ce-i, voinicule, la ce muncă râvneşti, ori de muncă te fereşti? Dacă însă cauţi ceva de lucru, vino cu mine, că te bag în slujbă să cari apă pentru curtea ţarului.
Aşa ajunse Matiuşa sacagiu la curtea ţarului. Din zori de zi şi până seara târziu căra întruna apă, dar de dormit n-avea unde: totul până la ultimul locşor era ocupat de slujitorii curţii. Până la urmă se aciui şi el pentru noapte în curtea din dos, acolo unde se aruncau gunoaiele şi se descărca cenuşa de la sobele palatului. De aceea îl şi porecliseră cei de la curte: Matiuşa Cenuşiul.
Țarul nu era căsătorit, îşi tot căuta, dar nu-şi găsea, soţie: una nu-i plăcea, alta era urâtă aşa că rămăsese neînsurat.
Tocmai atunci ajunsese la urechile ţarului un zvon, cum că peste nouă mări şi nouă ţări, departe, la capătul pământului, ţarul Vahramei are o fiică, vitează şi-atât de frumoasă că n-are seamăn pe lume. Porniseră mulţi spre împărăţia lui Vahramei în peţit, şi prinţi şi feciori de regi, dar înapoi nu se întorsese încă nici unul: cu toţii pieriseră în luptă crâncenă
De cum află ţarul nostru zvonul despre ţarevna din îndepărtata împărăţie, îşi zise: „Dacă trimit soli care s-o peţească pe ţarevna aceea, toţi ţarii şi toţi regii or să mă pizmuiască. Se va duce vestea până hăt-departe, pe toate meleagurile, prin toate oraşele, că împărăteasă mai frumoasă decât a mea nu se afiă nicăieri pe lume.” Şi, în mare grabă, porunci să fie gata de plecare o corabie. Şi chemându-i pe toţi prinţii şi pe toţi boierii, îi întrebă:
– Se află printre voi careva doritor să meargă peste nouă mări şi nouă ţări, tocmai la capătul pământului, ca s-o peţească pentru mine pe viteaza Nastasia Vahrameevna?
Cei de faţă însă tăceau, vorba ceea: cel mare se ascunde după cel mijlociu, mijlociul după cel mic, iar celui mic ce să-i mai ceri?
A doua zi, chemându-i pe feciorii boierilor şi ai negustorilor de vază, ţarul întrebă din nou:
– Care dintre voi se învoieşte să meargă peste nouă mări şi nouă ţări, tocmai la capătul pământului, ca s-o peţească pentru mine pe vitează Nastasia Vahrameevna?
Şi din nou: cel mare se ascunse după cel mijlociu, mijlociul după cel mic, iar celui mic — ce să-i mai ceri?
A treia zi fură chemaţi la curtea palatului toţi meşteşugarii şi negustorii de rând. Iar ţarul, ieşi în pridvorul frumos împodobit şi întrebă:
– Care dintre voi, fiilor, vrea să meargă peste nouă mări şi nouă ţări, tocmai la capătul pământului, ca s-o peţească pentru mine pe viteaza Nastasia Vahrameevna?
De astă dată se găsiră câţiva doritori să meargă în ţinuturi îndepărtate, deşi, ce-i drept, cam puţini. Tocmai atunci trecea pe acolo Matiuşa-sacagiul.
Țarul îl strigă:
– Hei, Matiuşa, Cenuşiule, vino şi tu cu noi departe, peste mare, ca s-o peţim pentru mine pe viteaza Nastasia Vahrameevna!
Matiuşa răspunse:
– Nu-ţi stă în putere, înălţimea ta, să retezi un pom ca acela, ai grijă, nu cumva să te căieşti mai târziu!
Țarul se mânie:
– Să nu mă înveţi tu pe mine ce să fac! Treaba ta de slugă e să-mi îndeplineşti poruncile.
Matiuşa Cenuşiul nu mai spuse nimic şi se sui pe corabie.
Curând după aceea veniră şi ceilalţi, iar vasul ridică ancora.
Şi au plutit aşa o zi şi încă o zi. S-a întâmplat să fie o vreme senină şi caldă. Țarul, vesel şi mulţumit, ieşi pe punte:
– Ah, ce fericire! Cal să am — aş tot goni; arc să am — aş tot ochi; paloş de-aş avea — năpraznic m-aş lupta; o frumoasă copilă de-ar fi — din sărut nu m-aş opri!
Matiuşa Cenuşiul, însă îi zise:
— Înălţimea ta, arc o să fie — dar n-o să tragi cu el, că ție mâna molâie; şi paloş s-o afla — dar n-o să lupţi cu el măria ta; şi-un cal puternic va fi — dar nu măria ta îl vei călări; şi-o fată frumoasă se va ivi — dar pe altul îl va îndrăgi.
Auzind vorbele acestea, ţarul se mânie şi mai tare ca înainte. Porunci ca Matiuşa-Cenuşiul să fie legat de catarg, cu mâinile şi picioarele ferecate în lanţuri.
– Iar mai târziu, când ne-om întoarce acasă, după nuntă, voi porunci să i se reteze capul, hotărî ţarul.
Se mai scursese încă şase săptămâni şi corabia ajunse pe ţărmul împărăţiei lui Vahramei. O lăsară în adăpostul portului şi a doua zi, ţarul se înfăţişă la palatul lui Vahramei.
– Înălţimea voastră, sunt ţarul cutarei glorioase împărăţii şi am venit aici cu gânduri bune: vreau s-o peţesc pe Nastasia Vahrameevna.
– Mă bucur, rosti ţarul Vahramei. Cam de multişor n-au mai venit pe la noi flăcăi de însurat. şi Nastasia Vahrameevna a noastră le duce dorul. Dar, ia seama, vorba dată — datorie curată. Fata mea e puternică, e vitează şi neînfricată; ca să dovedeşti că eşti mai viteaz şi mai puternic decât ea, trebuie să te supui la trei încercări şi, după aceea, ia-ți-o sănătos pe ţarevnă şi pune-i pirostriile, iar de nu — să nu te superi: cu sabia mea — capul îţi voi reteza.
Mergi acum şi te odihneşte, iar mâine, în zorii zilei, să fii aici împreună cu oştenii tăi. Atunci o să te supun la prima încercare. Am în grădină un stejar, care creşte acolo de trei sute de ani; o să-ţi dau un paloş straşnic — cântăreşte o sută de puduri. Dacă izbuteşti, dintr-o singură lovitură, să retezi stejarul, cu paloşul acesta al meu, o să-ţi facem cinstea să-ţi zicem — mire.
Şi s-a întors pe corabie ţarul-mire, posomorât nevoie mare, de parcă-i tot ningea şi-i ploua. Oştenii săi îl întrebară:
– Din ce pricină ţarul şi stăpânul nostru e mâhnit, de gânduri negre năpădit?
– Păi cum să nu fiu trist, măi copii? Mi s-a poruncit ca mâine să retez, dintr-o singură lovitură, cu un paloş de o sută de puduri, cel mai mare stejar din lume. Eh, se vede că degeaba am făcut noi atâta cale, că doar mi-aş fi găsit eu, vezi bine, şi mai pe aproape o soţie, la fel de bună ca asta de aici. Aşa că va trebui să ridicăm ancora şi s-o luăm din loc chiar acum, în puterea nopții.
– Ba nu, zise Matiuşa Cenuşiul, nu se cade să plecăm, pe furiş, noaptea, ca să ne facem de ruşine. Eu am spus-o încă de când eram în largul mării: „Paloş s-o afla dar n-o să lupţi cu el măria ta”. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Dar, mă rog, n-avem încotro, o să vedem mâine ce şi cum, că noaptea e un sfetnic bun. Acuma, înălţimea ta, culcă-te şi te odihneşte, iar mâine, cînd ne vom duce la ţarul Vahramei, să spui aşa: „Cu o jucărie de copil ca paloşul ăsta, n-au decât să se desfete vreuna din slugile mele, că eu, la ce bun să-mi pierd vremea?”
– Ehei, Matiuşa Cenușiule, dacă mă scoţi din încurcătura asta, n-am să uit în vecii vecilor binele pe care mi l-ai făcut!… Hei, strajă, dă-l jos de pe catarg pe Matiuşa Cenuşiul, scoate-i lanţurile şi adu-i un pahar de votcă.
Apoi, păşind ţanţoş, zise:
– Frumoasă-i împărăţia asta, iar lui Vahramei, chiar dacă nu-mi este pe potrivă, aş putea, totuşi, să-i zic socru.
A doua zi, peţitorii veniră la ţarul Vahramei, unde se şi adunase tot poporul, iar Nastasia Vahrameevna stătea în pridvor. De cum o văzu, Matiuşa Cenuşiul se însenină şi se înveseli de parcă îl încălzise soarele verii.
Fură conduşi la stejarul cel mare, iar în urma lor, trei uriaşi aduceau paloşul. Ţarul-mire îşi aruncă ochii asupra paloşului şi râse batjocoritor:
– Cu paloşuri de-acestea, la noi se distrează doar copiii mici! N-are decât să se desfete cu el vreunul dintre slujitorii mei, dacă are chef să zburde, că mie nu-mi şade bine să mă apuc de o treabă ca asta.
Tocmai atunci apăru Matiuşa Cenuşiul şi ridicând paloşul cu o singură mână, zise:
– Mda, nu-i făcută pentru o mână de ţar jucărioara asta.
Şi când îşi luă avânt o dată, sfărâmă stejarul în mii de surcele, iar din paloş nu rămase întreg decât mânerul.
Ţarevna, care-l privea pe Matiuşa Cenuşiul, se îmbujoră ca macul.
Cât despre ţarul-mire, el prinse un curaj grozav.
– Dacă n-aş fi venit aici cu gândul că o să ne înrudim, socoteam o batjocură adusă mie paloşul acesta de copil.
– Văd, văd, zise ţarul Vahramei, într-adevăr, cu prima încercare aţi scos-o bine la capăt. Mâine o să vedem dacă mirele se pricepe să tragă cu arcul. Am un arc în greutate de trei sute de puduri, cu săgeţi de câte cinci puduri fiecare. Cu arcul acesta trebuie să se tragă în aşa fel încât să fie doborât unul din turnurile vechiului castel aflat în împărăţia cumnatului meu, Berindei. Eu o să-mi trimit acolo solii încă de azi, astfel că mâine către seară ei or să se întoarcă şi-or să ne spună cât de bun ţintaş eşti.
Ţarul-mire amuţi şi se întristă. Cînd se întoarse pe corabie, nu mai era deloc în apele lui.
– Pe cinstea mea, dacă aş cunoaşte drumul spre casă şi dacă aş şti să conduc vasul, un ceas n-aş mai rămâne aici! Haide! ridicaţi ancora, gata, nu mai avem ce căuta prin partea locului. Împărăţia asta-i destul de posomorâtă, vedeţi şi voi, cât despre mireasă, nu prea ai la ce râvni. Aşa că, s-o luăm din loc şi cât mai repede.
– Ba nu, înălţimea voastră, zise Matiuşa Cenuşiul, fuga pe furiş nu ne face cinste, dimpotrivă, ne dezonorează.
– Păi ce altceva poţi face? N-ai auzit ce încercare a pus la cale ţarul Vahramei? Naiba să-l ia cu tot cu arcul şi cu mireasa lui!
– Adu-ţi aminte ce ţi-am spus, măria ta: „Arc o să fie dar n-o să tragi cu el, că ţi-e mâna molâie”. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Nu trebuia să te întinzi mai mult decît îți este plapoma. Dar, de vreme ce nu m-ai ascultat — acuma n-ai încotro… Din pricina arcului însă, să nu te întristezi. Mâine, cum ajungem acolo, măria ta să spui: „Credeam că aveţi un arc pe potriva unui viteaz şi când văd unul numai bun să se joace muierile cu el. Poate doar careva dintre slujitorii mei, dacă nu i s-o face silă peste măsură, să-l încerce, că mie, zău, nu-mi face nici o cinste.”
– Ah, Matveiuşka Cenuşiule, oare ai fi in stare să-i vii de hac arcului aceluia?
– De, o să mă descurc eu cumva.
Şi ţarul se înveseli pe dată.
– Să se aducă, fără întârziere, tuturor oştenilor câte-un pahar de vin, iar lui Matiuşa Cenuşiul o să-i torn două potire.
Dădu vinul pe gât şi de bucurie se îmbătă.
– Ah, ce zici? ai văzut ce frumoasă e mireasa? Pe toate le-ntrece: şi înaltă, şi bine făcută, şi supusă. Să vezi, după ce mă însor, o împărăteasă mai frumoasă decât a mea, decât Nastasia Vahrameevna a mea, nu va avea nimeni în toată lumea. Iar ţie, Matiuşa Cenuşiule, o să-ţi dăruiesc oraşul întreg împreună cu toate împrejurimile lui.
Matiuşa Cenuşiul asculta surâzând vorbele spuse la beţie.
A doua zi dimineaţa porniră din nou cu toții la palatul lui Vahramei. Palatul — ticsit de lume.
În pridvorul frumos împodobit şedeau Vahramei şi Nastasia Vahrameevna, iar mai jos, pe trepte — prinții şi boierii de mare rang.
Nouă uriaşi duceau arcul, iar trei fete voinice aduceau tolba cu săgeţi.
Țarul Vahramei îi întâmpină pe peţitori:
– Ei, ginerică ce ne-ai fost ursit, treci la treabă.
Mirele privi arcul şi zise:
– Se poate să vă bateţi joc de mine în halul ăsta? Ieri mi-ați adus un paloş tocmai bun pentru copii, iar azi fleacul ăsta de arc, mai potrivit să se joace muierile cu el, decât să tragă un viteaz ca mine. N-are decât să vină să tragă cu el vreunul dintre slujitorii mei, cel mai bicisnic dintre toţi, că mie unul mi se face greaţă numai când mă uit la el. Vino, uite, de pildă, tu, Matiuşa Cenuşiule, şi distrează puţin lumea asta.
Matiuşa Cenuşiul întinse coarda arcului, ochi şi slobozi săgeata.
Coarda zbârnâi, săgeata bubui, de ziceai că tună, şi se făcu nevăzută în depărtare.
– Luaţi fleacul ăsta de arc din fața noastră şi aruncaţi-l cât colo: o distracţie ca asta nu-i pentru ţarul nostru.
Şi Matiuşa azvârli arcul pe pardoseala de piatră, dar cu atâta putere, că arcul se prefăcu în fărâme ce se risipiră în toate părţile.
Nastasia Vahrameevna îşi plesni palmele şi scoase un oftat de uimire.
Lumea începu să strige:
– Aşa peţitori de ispravă mai zicem şi noi! Niciodată n-au venit aici unii ca ei.
Iar ţarul-mire, de colo-colo se plimba, barba şi-o tot netezea şi la toţi se răstea:
– Ia te uită ce minune, ia te uită ce năzdrăvănie era arcul acela de copil! Eh, împărăţia voastră într-adevăr e plină de voioşie, doar că-i tare micuţă, iar oamenii, chiar dacă par a fi buni şi prietenoşi, sunt cam lipsiţi de vlagă faţă de oamenii de pe la noi.
Tocmai atunci ţarul Vahramei îi pofti pe peţitori în palat:
– Poftiţi, poftiţi, dragi peţitori, intraţi în iatac să gustaţi din bucatele noastre, că până una alta, acuşi ne vom pomeni că s-au întors solii mei din împărăţia lui Berindei.
Şi chiar aşa, nici nu isprăviră bine masa că solii se şi întoarseră în goana mare de la Berindei:
– Săgeata a nimerit taman în vechiul castel, şi a dărâmat tot acoperişul acestuia, dar, nici unul dintre oameni n-a avut de suferit.
Ţarul Vahramei zise:
– Ei, acum văd şi eu că cei care-o peţesc pe Nastasia Vahrameevna îi sunt pe potrivă: nu numai că ştiu să mânuiască vitejeşte paloşul, dar şi la tras cu arcul sunt iscusiţi. Vă mulţumesc, acum suntem toţi cu inima împăcată — şi mireasa, şi eu, şi întreg oraşul. Un lucru vă rugăm, dragi oaspeţi, să nu ne judecaţi pentru bucatele cu care v-am ospătat, că n-a fost acesta ospăţul de nuntă, ci doar un pui de ospăţ — celălalt, ospăţul de nuntă, o să-l facem altă dată, la vremea cuvenită. Astăzi însă, mergeţi de vă odihniţi, pentru că mâine, tu, ginerică, ce ne-ai fost ursit, vei purcede să săvârşeşti ultima dintre încercări. Am un cal. Îl ţin închis în grajd, după douăsprezece uşi încuiat, cu douăsprezece lacăte ferecat. Şi calului acestuia încă nu i s-a găsit călăreţ pe potrivă. Oricine a încercat să-l încalece şi-a găsit moartea. Ei bine, anume calul acesta trebuie dresat, ca să aibă mirele ce încăleca atunci când se va duce la cununie.
De cum auzi vorbele lui Vahramei, ţarul-mire deveni tăcut şi începu în grabă să-şi ia rămas bun:
– Mulţumim, înălţimea voastră, pentru ospătare, iar acum trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe corabie înainte de a se lăsa întunericul.
– Odihneşte-te, odihneşte-te sănătos, prinde puteri — pentru că mâine ai de îmblânzit ditamai diavolul, zise ţarul Vahramei.
Oaspeţii coborâră în cuprinsul portului, dar îndată ce barca lor se desprinse de mal, ţarul-mire le vorbi astfel:
– Grăbiţi-vă, copii, vâsliţi mai cu inimă. Că trebuie să ajungem cât mai degrabă pe corabie, şi-apoi, chiar în noaptea asta să plecăm de-aici. Ehei, Vahramei ăsta are gură de miere — inimă de fiere: în fiecare zi o nouă nenorocire. Poftim! acum i s-a năzărit să-i dresez calul acela turbat!
Dar Matiuşa Cenuşiul zise:
– Mai ții minte, înălţimea ta, cînd ţi-am spus: „Şi-un cal puternic va fi — dar nu măria ta îl vei călări”? Şi de data asta se întâmplă aşa cum am zis eu. Dară nu-i nevoie din cauza asta s-o luăm la sănătoasa. Mâine, să zici doar atât: „Ia încalecă, Matiuşa Cenuşiule, încearcă dacă e în stare calul să ţină în şa un viteaz adevărat!” Că pe urmă, o poţi încăleca fără grijă şi măria ta.
– Dar dacă fiara asta de cal are să te ucidă? Înseamnă că nici eu n-o să scap de moarte.
– Nu te teme de nimic, las’ că îmblânzesc eu calul.
– Vai, Matiuşa Cenuşiule, n-am să uit o sută de ani binele ce mi-l faci!
Înainte erai doar sacagiu, acum doresc să fii mare nobil al împărăţiei. O să-ţi dăruiesc trei oraşe împreună cu toate moşiile lor şi trei hanuri mari cu toate acareturile ce ţin de ele. Şi zicînd asta începu să facă pe grozavul, plimbându-se cu paşi mărunţi pe punte şi strigând:
– Hei, dar de ce tac dragii mei ostaşi? Poruncesc să li se aducă fiecăruia câte trei potire de vin.
Ţarul bău un potir, mai bău unul şi porni să se fălească:
– Multi flăcăi de însurat au venit la Vahramei până acuma, dar nici unul n-a fost cinstit cu atâtea onoruri ca mine. Că doar e lucru ştiut: cine-i viteaz şi cutezător — izbândeşte întotdeauna. Nu degeaba Nastasia Vahrameevna mă privea tot timpul şi nu-şi mai lua ochii de la mine. Cât despre ţarul Vahramei — ăsta ar fi bucuros să-şi dea toată împărăţia numai ca eu, ferit-a sfântul, să nu cumva să mă răzgândesc.
Dar se-mbătă criţă şi se prăvăli cît era de lung, adormind pe loc.
Matiuşa Cenuşiul însă, de dimineată se sculă, faţa albă că-şi spălă şi pe ţar îl deşteptă:
– Scoală, înălţimea ta, e timpul să mergem să dresăm calul.
Şi plecară degrabă la curtea ţarului.
În pridvorul frumos împodobit şedeau ţarul Vahramei şi Nastasia Vahrameevna, iar mai jos, pe trepte — prinţii din alaiul crăiesc şi cei mai apropiati dintre boieri.
– Poftiti, dragi oaspeţi, poftiţi, că noi am pregătit totut. Acuşi vor aduce şi calul!
Calul îl aduceau douăzeci şi patru de uriaşi, care-l tineau nu de căpăstru ci cu douăzeci de odgoane groase. Uriaşii erau la capătul puterilor.
Ţarul-mire măsură cu privirea calul şi strigă:
– Hei, tu, Matiuşa Cenuşiule, ia vezi, poate călări pe calul ăsta un viteaz adevărat?
Matiuşa Cenuşiul izbuti cu mare iscusinţă să încalece calul. De-abia apucară uriaşii să fugă care-ncotro, când calul, avîntându-se sus de tot, deasupra turnurilor palatului, îl purtă pe viteazul călăreţ afară, dincolo de zidurile cetăţii.
El goni calul până pe tărmul mării, îl împotmoli în nisipurile mişcătoare, şi prinse a-l croi fără răgaz, cu lanţul peste crupa rotundă, dar atât de tare îl croia că-i sfâşia carnea până la os. Îl croi şi-l tot croi astfel până când calul se prăbuşi în genunchi.
– Uf, îmbuibat afurisit, sac de nutreţ ce eşti, ai să mai faci pe nărăvaşul?
Calul se rugă:
– Oh, vrednicule voinic, nu mă mai bate, nu mă schilodi! Că de-acum n-am să-ti mai ies din cuvânt.
Matiuşa Cenuşiul, pornind calul înapoi, zise:
– Acuma ne întoarcem în curtea palatului, eu o să-ţi pun şaua, dar îndată ce ţarul-mire o să încalece, tu să te afunzi în pământ pînă la chişiţe şi, când te va lovi cu biciul, tu să cazi în genunchi. Să cazi de parcă îi s-ar fi încărcat o povară de trei sute de puduri. Bagă de seamă, dacă îţi faci de cap, te ucid şi te azvârl corbilor să te sfâșie.
– Am să fac întocmai cum mi-ai poruncit.
Când se întoarse Matiuşa Cenuşiul în curtea palatului, ţarul-mire îl întrebă:
— Ei, poate duce calul ăsta un viteaz adevărat?
– De, pe mine m-a putut duce, dar pe măria ta nu ştiu, vom vedea.
— În regulă, haide, înşeuaţi-l degrabă, să-l încerc eu singur.
Au înşeuat calul, însă îndată ce ţarul-mire sări în şa, calul se afundă în pământ pînă la chişiţe.
– Chiar dacă nu-i prea grozav, văd că mă poate ţine.
Îl lovi uşurel cu biciul şi calul căzu în genunchi. Ţarul Vahramei cu Nastasia Vahrameevna, precum prinţii şi boierii se minunară:
– Până azi, încă n-am văzut pe nimeni să aibă atâta putere!
Ţarul-mire, descălecând, făcu:
– Nu, nu, Matiuşa Cenuşiule, adevăraţii viteji nu călăresc mortăciuni — cu mârţoage din astea poţi să cari doar apă cu sacaua. Luaţi-l, să nu-l mai văd în faţa ochilor, că de nu, îl azvârl pe câmp, să se-nfrupte ciorile şi corbii din carnea lui.
Ţarul Vahramei porunci să fie scos de acolo calul şi începu să-şi ia rămas bun. Dar ţarul-mire zise:
– Ei, şi-acum, înălţimea voastră, de vreme ce noi am trecut cu bine prin toate încercările, e timpul să aprindem lumânarea de nuntă ca să încheiem toată treaba.
– Cuvântul meu rămâne neclintit, răspunse ţarul Vahramei.
Şi-i porunci fiicei sale să se gătească de nuntă.
În cuhniile împărăteşti nici vorbă să se pună berea la dospit sau vinul la limpezit — căci ţarul Vahrarnei avea din belşug de toate.
Aşa că se apucară cu multă voie bună să rânduiască nunta.
Îl cununară pe ţar cu Nastasia Vahrameevna şi porniră ospăţul şi veselia.
Nastasia Vahrameevna şedea la masa de nuntă şi îşi zicea: „Ce-ar fi să mai pun odată la încercare puterea bărbatului meu?”
Şi strânse uşurel mâna ţarului-mire, dar numai cu jumătate din puterea sa. Ţarul nu se putu stăpâni: simţi cum i se urcă sângele în obraji şi pe dată îşi dădu ochii peste cap. Iar mireasa gândi: „Aha, va să zică asta îţi era puterea, viteazule! Cât de dibaci ai izbutit să mă peţeşti pe mine, o copilă, printr-o înşelăciune, ba, pe deasupra, l-ai înşelat şi pe tăicuţul meu.”
Dar nu se dădu de gol, ci îi turnă în pahar şi îl îmbie:
– Ospătează-te, ţarul şi stăpânul meu, soţul meu iubit.
Iar în gând: „Aşteaptă tu, bărbăţele, că nu-ţi iert eu cu una cu două înşelăciunea asta.”
O fi trecut o zi, or fi trecut două, cât s-au tot veselit şi s-au ospătat şi iată că ţarul-mire se gândi să-şi ia rămas bun:
– Mulţumesc, dragă socrule, pentru primire şi pentru aleasă ospitalitate. A venit timpul să plecăm la casa noastră.
Au încărcat toată zestrea, şi-au luat rămas bun şi vasul a ieşit în larg.
Dacă a mers corabia multă sau puţină vreme, cine mai ştie? Doar că într-o zi, ieşind ţarul pe punte, îl văzu pe Matiuşa Cenuşiul dormind — se cufundase într-un somn sănătos şi adânc, ca un viteaz ostenit ce era. Deodată, ţarul îşi aminti ce-i spusese cândva Matiuşa: „Paloş s-o afla — dar n-o să lupţi cu el măria ta; şi arc o să fie — dar n-o să tragi cu el, că ţi-e mâna molâie; şi-un cal puternic va fi dar nu măria ta îl vei călări; şi-o fată frumoasă se va ivi — dar pe altul îl va îndrăgi”, şi, amintindu-şi aceste vorbe, se mânie grozav. „Unde s-a mai văzut ca o slugă să vorbească astfel cu ţarul său?”
Şi fără de veste mintea-i fu năpădită de un gând ticălos. Înşfăcă paloşul şi-i reteză servitorului adormit picioarele de la genunchi în jos, şi-apoi îl îmbrânci în mare.
Matiuşa Cenuşiul abia avu vreme să-şi apuce cu mâna picioarele retezate, dar îşi puse în gând să ajungă, oricât de greu i-ar veni, până la ţărm. Aşa că se lăsă să plutească… şi tot pluti şi pluti pe apă dacă pluti multă sau puţină vreme, cine mai ştie? Doar că, într-un târziu, simţi că e la capătul puterilor. Tocmai atunci îă săltă un val şi-ă aruncă pe ţărm. După ce se odihni puţin îşi aminti de pasărea Magai: „Că doar n-o să zac aici o sută de ani. Chiar de-ar fi să mă dau de-a rostogolul şi tot o să ajung până la locul unde se află îngropat urciorul cu băutura tămăduitoare”.
Când, deodată, ce să vadă? Un om care venea dinspre ţărm împiedicinduse la tot pasul şi se ducea direct spre mare.
Matiuşa Cenuşiul îl strigă:
— Unde te duci? Nu vezi că intri în apă?
– Păi tocmai asta e, că mi-s ochii în întuneric şi nu văd drumul.
– Bine, atunci ţine-te după glasul meu.
– Dar cine eşti tu şi ce faci aici?
– Eu stau culcat — nu pot merge, pentru că am picioarele retezate din genunchi.
Orbul veni mai aproape şi zise:
– De vreme ce eşti văzător, urcă în desaga mea. Eu am să te duc, iar tu o să-mi spui pe unde să merg.
Şi zicând asta, orbul îl aşeză pe Matiuşa Cenuşiul în desaga sa.
– Am auzit de la nişte bătrâni cum că s-ar afla pe aici pe undeva apă vie. Ce bine-ar fi dacă şi noi doi am da de ea! Tu ţi-ai vindeca picioarele, iar eu mi-aş umezi ochii cu ea şi aş vedea lumina zilei din nou.
– Eu ştiu unde se află băutura tămăduitoare. Dacă o să mă duci în cârcă, o să-ţi arăt drumul
Și iată că au mers aşa şi-au tot mers. Că, de! Repede doar povestea se povesteşte, mai anevoie fapta se săvârşeşte, dar orbul şi ologul mergeau şi tot mergeau înainte. Când osteneau, se opreau să se odihnească, mâncau poame şi ciuperci — ba uneori se procopseau şi cu câte o sălbăticiune — şi din nou — la drum.
Merseră ei aşa prin câmpii deschise şi prin păduri întunecoase, trecură prin mlaştini şi stufărişuri până ajunseră în acea pădure în care Matiuşa Cenuşiul îi ocrotise de urgia furtunii pe puii din cuib. S-au apropiat de stejarul cu pricina, iar orbul şi-a dat jos de pe umeri desaga. Matiuşa Cenuşiul se rostogoli până la trunchiul copacului şi, cât ai clipi, dezgropă urciorul de aramă. Umezi cu licoarea tămăduitoare ochii fratelui său de cruce şi — orbul îşi recăpătă vederea. De bucurie, acesta râdea şi plângea totodată, spunându-i:
– Om bun, îți mulţumesc! O sută de ani am să ţin minte binele ce mi l-ai făcut.
– Ei, şi-acum, ajută-mă să-mi prind şi eu picioarele la loc.
Aşezară picioarele lui Matiuşa, le potriviră cum se cuvine şi-apoi le stropiră cu apă vie şi picioarele se făcură ca mai înainte.
– Ei, aşa va să zică, fiecare din noi a dobândit ceea ce îi trebuia, rosti Matiuşa Cenuşiul. Acuma, haide să mergem să aflăm ce mai e nou prin împărăţia noastră. Că ţarul de aici, pentru că l-am slujit cu credinţă, m-a răsplătit cu dărnicie: mi-a retezat picioarele de la genunchi pe când dormeam şi m-a azvârlit în mare. Trebuie numaidecât să-l văd şi să-i plătesc cu vârf şi îndesat pentru tot binele ce mi l-a făcut.
Apoi, fiecare din ei sorbi câte o gură din băutura tămăduitoare — şi toată oboseala se duse de parcă le-o luase cineva cu mâna, iar puterea li se făcu de două ori mai mare ca înainte.
Ieşiră din pădure şi, nu mult după aceea se ivi în faţa lor şi oraşul. În preajma oraşului, pe păşunile împărăţiei, păştea o cireadă mare de vaci. Când se apropiară, Matiuşa Cenuşiul recunoscu în văcarul cirezii pe fostul său ţar. Îl întrebă:
– A cui să fie împărăţia asta?
Văcarul izbucni în plîns:
– Vai mie, vai mie, oameni buni, voi nu-mi cunoaşteţi amarul! Împărăţia aceasta a fost a mea, iar eu eram ţarul său mai-nainte vreme, acuma însă, vedeţi şi voi, pasc vacile. Am domnit mulţi ani de zile necăsătorit, dar după aceea, ducându-mă departe, la capătul pământului, peste nouă mări şi nouă ţări, în împărăţia lui Vahramei, am peţit-o pe fiica acestuia, pe viteaza şi neînfricata Nastasia Vahrameevna. Aceasta, de cum a aflat că nu sunt înzestrat cu putere de viteaz, mi-a poruncit să pasc vacile iar ea a trecut în locul meu la cârma împărăţiei. În fiecare zi, îndată ce aduc vacile acasă, mă ceartă, mă umileşte cu tot soiul de vorbe şi mă lasă să rabd de foame.
– Îţi mai aminteşti ce-ţi spuneam: „Şi-o fată frumoasă se va ivi — dar pe altul va îndrăgi”? Se vede că şi de data asta s-a întâmplat aşa cum am spus eu.
Atunci ţarul-văcar îl recunoscu pe Matiuşa Cenuşiul şi izbucni în hohote de plâns mai puternice ca înainte:
– Oh, Matveiuşka Cenuşiule, ajută-mă să-mi recapăt împărăţia! Drept răsplată o să te fac ministru, iar fratelui tău de cruce o să-i dăruiesc titlul de prinţ şi o ţărişoară.
— Ia te uită, ce blând eşti şi ce darnic în făgăduieli când te afli la ananghie, se vede că ai uitat cum m-ai răsplătit pentru felul în care te-am slujit, nu-i aşa? Ar trebui să te ucid, dar nu vreau să-mi mânjesc mâinile. Cară-te din împărăţia asta, să nu te mai văd în vecii vecilor. Bagă de seamă, dacă-mi mai ieşi vreodată în cale, singur vei fi vinovatul.
Auzind asemenea vorbe ţarul-văcar se sperie de moarte şi o luă la sănătoasa.
Doar cât l-au zărit şi s-a şi făcut nevăzut acel ţar.
Iar Matiuşa Cenuşiul împreună cu fratele său de cruce intrară în oraş şi se rugară de o bătrânică, ce trăia în curtea din dos a palatului, să le îngăduie să rămână acolo peste noapte.
Tot uitându-se la Matiuşa Cenuşiul, bătrâna zise:
– Mi se pare că te-am mai văzut undeva, vrednicule voinic! Nu cumva eşti sacagiul care ducea apă la curtea ţarului?
Iar Matiuşa Cenuşiul recunoscu:
– Ei sunt, bunicuţo.
– Vai de mine, puiule dragă, te-ai întors viu şi nevătămat, va să zică. Pe aici se zvonise că ai murit, chipurile. Acuma este un sacagiu nou aici — o cană de apă nu vrea să dea nimănui, nu-i ca tine, care le dădeai şi săracilor şi schilozilor câtă apă vroiau. De aceea toţi te pomenesc şi te jelesc.
Şi bătrânica noastră se apucă de treabă. Le dădu vrednicilor voinici să mănânce şi să bea şi le pregăti baia. Oaspeţii se spălară de praful drumului, se duse la curtea împărătească şi le dădu de ştire tuturor:
– S-a întors în oraş Matiuşa Cenuşiul.
Vestea ajunse şi la odăile domneşti. Împărăteasa îi porunci unei ţigăncuşe cu faţa smolită şi ochi de cărbune:
– Cheamă-l aici de îndată pe Matiuşa Cenuşiul.
Şi Matiuşa Cenuşiul se înfăţişă la chemarea împărătesei. Cînd l-a văzut Nastasia Vahrameevna a coborât fuga-fuguţa din pridvorul înalt, a venit alergând şi l-a prins de mâinile-i albe pe voinic:
– Nu mi-a fost hărăzit cel ce paşte vacile, ci mi-e hărăzit cel ce a ştiut să mă peţească. Credeam că nu mai eşti printre cei vii. Nesuferitul de ţar povestea că, chipurile, te-ai îmbătat criţă când erai pe vas şi ai căzut în mare. Ce te-am mai plâns, ce te-am mai jelit, iar pe nesuferitul de ţar l-am trimis să pască vacile.
Şi-atunci Matiuşa Cenuşiul îi spuse adevărul-adevărat: cum i-a retezat ţarul picioarele pe când el dormea, cum l-a aruncat în apă, iar după aceea, cum el şi fratele lui de cruce au dobândit apa vie.
– Cât despre văcar, să nu mai vorbim. Acum s-a dus, parcă l-a înghiţit pământul şi niciodată, de azi înainte, n-o să mai îndrăznească să dea ochii cu mine.
Ţarina l-a adus pe Matiuşa Cenuşiul în iatac şi a rânduit o masă cu fel de fel de băuturi şi mâncăruri.
– Mănâncă, mănâncă, drag şi scump prieten!
Matiuşa Cenuşiul, după ce bău şi mâncă, începu să-şi ia rămas bun:
– Acum trebuie să plec, mă duc să-mi văd părinţii.
Nastasia Vahrameevna porunci să i se pregătească o caleaşcă.
– Mergi sănătos, dar să-i aduci cât mai degrabă aici pe tatăl şi pe mama ta, ca să trăiască şi ei alături de noi.
Şi Matiuşa Cenuşiul îi aduse pe părinţii săi, şi îndată după aceea au făcut nunta şi un ospăţ de pomină.
Matiuşa Cenuşiul trecu la cârma împărăţiei, iar pe fratele său de cruce îl investi ministru. Şi au început cu toţii să trăiască, să vieţuiască, averi să agonisească, necazul să-l ocolească.