După nuntă, Giang nu se mai ducea să lucreze la câmp. Stătea acasă zile întregi pentru că o iubea pe tânără și frumoasa lui soție. Și cu cât o privea mai mult, cu atât mai puțin ar fi vrut să se despartă de ea.
Giang s-a lepădat cu totul de muncă și a uitat de toți din pricina soției sale. Așa a trecut jumătate de an, un an… La sfârșitul celui de-al doilea an, tot ce aparținea soției: mese, scaune, albituri – totul a fost amanetat sau vândut și în casă nu mai avea nici un ban.
Soția lui Giang era într-adevăr frumoasă, dar apăsată de gânduri triste: „Din ziua nunții noastre soțul meu niciodată n-a ieșit din casă. Ziua și noaptea stă pe loc din pricina mea, nu lucrează, doar mănâncă. Curând nu vom mai putea trăi așa”.
Și ea a început să-și dojenească soțul:
— Cum poți să stai zile întregi cu mâinile încrucișate, când toți oamenii lucrează?
Giang s-a uitat la fața ei fină, gingașă, și s-a gândit neliniștit:
— Dacă aș pleca, ea n-o să mai fie numai a casei.
Și fiind robul ei, a rămas iar acasă, preferând să mănânce mâncarea cea mai rea, însă să fie sigur că nimic nu i se va întâmpla soției.
Într-o zi, Giang a înțeles că dacă nici a doua zi nu se va duce la lucru să-și câștige pâinea, va muri de foame.
Dis-de-dimineață, Giang și-a luat rămas bun de la soția sa și s-a dus în satul învecinat să caute de lucru. Pe drum s-a întâlnit cu un bărbat chipeș de vreo cincizeci de ani.
— Cum, te duci în satul apropiat? l-a întrebat el pe Giang.
— Merg singur și putem merge împreună, a răspuns Giang.
Pe drum, Giang i-a povestit necunoscutului istoria sa.
— Sunt așa de nefericit, am fost nevoit, să-mi las acasă soția – a început el – trebuie să lucrez pentru că murim de foame.
— Cel mai simplu ar fi să-ți ții soția în sticlă.
— Cum așa?
— O, aceasta este foarte simplu. Am să-ți dau eu sticla. Înainte de a ieși din casă este de ajuns să te uiți la soție și să sufli în sticluță, iar ea se va oglindi în ea. Niciodată nu va trebui să te desparți de ea. Uite, ia-o!
A luat Giang sticluța, până la jumătatea drumului s-a tot uitat la ea, cum a ajuns în sat a ascuns-o, a repetat tot ce i-a spus bărbatul acela și fredonând s-a întors acasă.
A doua zi s-a hotărât să încerce. Când soția stătea în fața oglinzii și se pieptăna, Giang s-a uitat cu atenție la ea și a suflat în sticlă.
Soția a văzut în oglindă că soțul ei face ceva și a vrut să-l întrebe ce, dar n-a reușit nici să deschidă gura, căci și-a pierdut cunoștința și când s-a trezit era deja în sticluță.
Acum, Giang putea fi pe deplin liniștit – soția lui era ascunsă de privirile curioșilor.
Seara, răsturna sticluța și frumoasa lui soție stătea din nou în fața lui.
Într-o zi și-a lăsat soția în casă. Trebuia să se ducă să facă baie, și, după ce și-a luat săpunul și prosopul, a plecat în grabă.
Conducându-și soțul, soția a fugit la râu să-i spele hainele. S-a apucat să spele haina soțului și deodată a dat peste un obiect lunguieț.
— Ei, dar asta-i chiar sticluța! a spus de îndată ce a scos-o. În fiecare dimineață, soțul meu mă ascunde în ea. El nu se desparte niciodată de sticlă, oare de ce azi a lăsat-o acasă?
De pe malul opus al râului, în vremea aceasta, se uita la femeie un tânăr frumos și ea s-a uitat la el și de rușine și-a lăsat capul în jos.
Singură nu și-a dat seama că a suflat. Tânărul imediat a întrat în sticluță.
A doua zi, Giang, înainte de a pleca la câmp ca de obicei, a suflat în sticluță și soția sa a intrat iar în ea. Pe drum și-a amintit de acel necunoscut chipeș, care i-a dat sticluța ce cu atâta siguranță îi păzește soția de privirile străinilor.
Când a sosit acasă a răsturnat sticluța și a înlemnit. În fața lui stătea soția și lângă ea un tânăr frumos.
— Într-adevăr este uimitor! doar sticluța a fost bine închisă. Cum de a pătruns acolo acest tânăr? În orice caz, și-a dat seama că nu este ușor să păzești o soție tânără și frumoasă.
repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21, Editura Ion Creangă, București, 1978