Acum mult timp, în China trăia un împărat al cărui palat era cel mai frumos din lume, fiind construit în întregime din porțelan delicat. În jurul palatului erau splendide grădini imense, pline cu plante și flori rare. În spatele acestor grădini, o pădure mare de pini străjuia drumul până la mare. În această pădure de pini trăia o micuță privighetoare.
Privighetoarea cânta atât de frumos încât, oricine o auzea cântând nu mai putea să uite vreodată cântecul ei.
Pescarii sărmani care-și aruncau plasele în mare toată ziua, se opreau din munca lor când auzeau privighetoarea cântând. „Ce frumos cântă!” ziceau ei, uitând de problemele lor și ascultând muzica dulce.
Calatori mulți veneau din țări îndepărtate să vadă regatul împăratului, ei admirau delicatul palat de porțelan și grădinile minunate, dar când auzeau cântecul privighetorii, toți spuneau: „Acesta e cel mai frumos din toate frumusețile de aici!”
Scriitori și poeți au scris cărți în care lăudau frumusețea palatului împăratului și a grădinilor lui. Dar ei lăudau privighetoarea mai mult chiar decât aceste frumuseți. Aceste cărți ajungeau peste tot în lume, iar într-o zi, împăratul însuși deschise una dintre acestea. „Ce minunat!” zise el, „Această carte spune că, dintre toate lucrurile minunate din regatul meu, cântecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde este această privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodată cântând?”
Împăratul a adunat toți miniștrii și curtenii săi și i-a întrebat despre privighetoare. Dar nici-unul din aceștia nu auzise pasărea, nici măcar doamnele de onoare, bucătarii sau ceilalți servitori nu auziseră cântecul privighetorii.
În sfârșit, unul din ajutorii de bucătari a exclamat: „Oh, privighetoarea, o știu foarte bine! În fiecare seară merg în vizită la bătrâna mea mamă, care locuiește pe malul marii. Când ajung în pădure sunt întotdeauna obosit, dar atunci aud cântecul privighetorii, care e atât de dulce încât îmi dau lacrimile.”
Așa încât omul, împreună cu alți curteni și doamne de onoare au plecat spre pădure să caute privighetoarea.
Au mers ei ce-au mers și au ajuns la o pajiște unde o văcuță a început să muteasca. „Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta înainte.”, zice un curtean. „Ah, nu”, a spus ajutorul de bucătar „aceasta e doar o văcuță, mai avem puțin de mers până să ajungem la privighetoare.”
Curând ei au trecut pe lângă un iaz, unde câteva broaște orăcăiau de zor. „Ce drăguț”, zice un alt curtean „vocile lor seamănă cu clinchetul clopotelor de la biserică!”. Ajutorul de bucătar a început să râdă și a zis: „Dar nu-i privighetoarea, însă o vom găsi curând.”
Au mai mers puțin și, în sfârșit, ajutorul de bucătar a zis: „Iată privighetoarea!” și a arătat către o pasăre micuță, gri, cocoțată pe o creangă deasupra capetelor lor.
„Ce incoloră este, nu ne-am fi imaginat niciodată că privighetoarea e o pasăre atât de ștearsă!” au zis doamnele de la curte. Atunci privighetoarea a început să cânte, iar trilurile ei dulci au umplut pădurea. „Ah, ce minunat!” au șoptit doamnele de onoare.
„Da, într-adevăr” au zis toți curtenii „Cântecul ei seamănă cu clinchetul unor clopoței de cristal!”. După aceasta ei s-au adresat privighetorii: „Bună ziua, privighetoare, am venit să te rugăm să cânți pentru împăratul nostru.”
„Trebuie să merg acum?” a întrebat privighetoarea.
„Nu chiar acum, poți veni în seara asta la palat să cânți pentru împărat.” a zis unul din curteni.
„Dar cântecele mele sună cel mai bine în pădure, însă dacă împăratul dorește, voi veni astă seară la palat.”
În acea seara, palatul împăratului era împodobit cu lanterne colorate și decorat cu ghirlande aurii și argintii în onoarea acelei seri. În sala tronului, întreaga curte stătea în jurul împăratului, îmbrăcați toți în cele mai frumoase veșminte pe care le aveau. Lângă tronul împăratului era așezată o stinghie de aur pe care să stea privighetoarea.
În sfârșit, micuța pasare gri a intrat în zbor pe fereastra deschisă. S-a așezat pe stinghie și a început să cânte.
Cântecul ei era ca o zi însorită de primăvară și cumva, i-a atins pe toți cei care ascultau. Împăratul chiar s-a aplecat către ea să asculte mai bine, lacrimile au început să-i curgă și se rostogoleau pe obraji. Când privighetoarea a terminat cântecul, împăratul a zis că niciodată n-a auzit ceva mai frumos. El a oferit privighetorii lanțul său de aur, dar aceasta a refuzat și a zis că lacrimile pe care le zărise în ochii lui îi erau o recompensă suficientă.
Apoi privighetoarea a mai cântat un cântec, chiar mai frumos decât primul, după care a zburat înapoi în pădure.
Toți cei de la curte au căzut de acord că a fost cea mai frumoasă seară și nimeni nu mai vorbea despre altceva decât despre cântecul privighetorii. Câteva dintre doamnele de la curte au încercat să imite trilurile privighetorii, dar fără succes.
Împăratul a anunțat că privighetoarea va avea un loc la curte, îi va oferi o colivie din aur și 12 servitori care să aibă grijă de micuța pasăre. Așa că, privighetoarea a început să cânte la curte în fiecare seară și toți erau vrăjiți de cântecele ei.
Într-o zi, împăratul a primit în dar o cutie mare de la împăratul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea. „Trebuie să fie o altă carte despre minunata noastră pasăre”, a gândit împăratul în timp ce deschidea cutia. În schimb, în cutie a găsit o privighetoare făcută din aur și pietre prețioase. Când această pasăre a fost atinsă, a început să cânte la fel ca și privighetoarea adevărată, ba chiar a început să-și înfoaie coada și aripile în ritmul muzicii.
„Ce frumoasa este!” au exclamat toți curtenii. „Va cânta în duet cu privighetoarea adevărată”. Așa încât cele două păsări au început să cânte împreună, dar pasărea artificială putea să cânte un singur cântec iar și iar, în timp ce, privighetoarea adevărată cânta altfel de fiecare dată. „Ce drăguță și ritmată muzică cânta această privighetoare!” a spus maestrul de ceremonii al curții, iar curtenii au fost de acord ca noua privighetoare să cânte singură de atunci înainte, cu atât mai mult cu cât era și mult mai frumoasă decât cea reală.
Împăratul însă a cerut să mai asculte și privighetoarea adevărată măcar o dată, însă aceasta dispăruse pe fereastra deschisă și se întorsese la casa ei din pădure. „Ce pasăre nerecunoscătoare!” au zis curtenii. „Dar nu-i nimic, avem cea mai bună privighetoare chiar aici.” au completat ei.
După această întâmplare, adevărata privighetoare a fost izgonită din regat, iar privighetoarea din aur și pietre prețioase i-a luat locul în colivia de aur, cântând în fiecare seară.
A trecut un an, privighetoarea de aur cânta în fiecare seară, toți curtenii îi cunoșteau cântecul pe dinafară. Într-o seară, împăratul a deschis colivia de aur ca de obicei, dar în loc să cânte, pasarea scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase!
Împăratul i-a chemat pe toți meșterii din regat să examineze pasarea și s-o facă să cânte din nou. Însă toți meșterii i-au spus că pot s-o repare, dar ea nu va mai putea să cânte în fiecare seară, ci numai o dată pe an. Aceasta știre i-a întristat pe toți curtenii, dar s-au împăcat cu gândul acesta.
Au trecut astfel alți 5 ani și o gripă cumplită s-a abătut asupra regatului. Împăratul însuși s-a îmbolnăvit foarte grav și chiar a căzut pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult erau foarte triști, dar din păcate nu mai era nimic de făcut pentru a-l salva pe împărat.
Împăratul zăcea în patul său, era atât de palid și fără vlagă încât toți se așteptau să moară în orice moment. Chiar începuseră cu toții să-l considere deja mort și aduceau osanale succesorului la tron.
În tot acest timp, împăratul zăcea singur în dormitorul lui superb, zăcea în patul lui de aur cu colivia privighetorii aurite alături. Abia mai putea respira, ca și cum o greutate îi apăsa pieptul. A deschis ochii și a văzut Moartea stând lângă patul său cu coroana lui de aur pe cap. Iar în jurul său auzea diverse voci, unele amenințătoare și crude.
„Măcar de-aș putea asculta puțină muzică, să nu mai aud vocile astea chinuitoare…” a mormăit împăratul. S-a întors către privighetoarea de aur de lângă el și a zis: „Cântă pentru mine, te rog”. Dar pasarea de aur rămânea tăcută.
Camera părea atât de tăcută și rece…
Deodată, o muzică dulce a intrat prin fereastra deschisă. Era privighetoarea adevărată, care auzise de boala împăratului și venise să-i cânte. Privighetoarea a cântat despre primăvară, când mugurii se transformă în frunze verzi și bobocii florilor se deschid.
Împăratul a simțit cum sângele începe să-i curgă prin vene, culorile i-au apărut în obrajii palizi, în timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar și vocile auzite înainte și chipul morții, toate au dispărut.
Privighetoarea cânta tot mai frumos, iar împăratul s-a simțit din nou puternic și a întrebat-o: „Cum aș putea vreodată să-ți mulțumesc? Te-am izgonit din regatul meu și totuși tu ai venit să-mi salvezi viața. Cere-mi orice și vei avea!”
„Vreau doar să mă lași să cânt în fiecare seară la fereastra ta, prin cântecul meu vei afla tot ce se întâmplă în regatul tău, și bune și rele, dar să nu lași pe nimeni să afle că o micuță pasăre îți șoptește toate acestea.”
„Foarte bine”, a zis împăratul.
A doua zi, la răsăritul soarelui, când toți servitorii se așteptau să-l găsească pe împărat zăcând mort în patul sau, acesta a apărut în sala tronului, spunându-le tuturor: „Bună dimineața!”
