A fost odată ca niciodată un rac și o maimuță. Când s-au întâlnit pe un drum de țară, racul ducea în spinare un bob de orez, iar maimuța un sâmbure de curmal. Maimuța era lihnită de foame și tare ar mai fi vrut să mănânce bobul de orez al racului.
— Dragă racule, zise maimuța, ce-ar fi dacă ai schimba bobul tău de orez pe sâmburele meu de curmal?
Firește, racul nici nu vru să audă de o propunere atât de neroadă și-și văzu de drum. Dar maimuța cea șmecheră și lingușitoare se ținea scai de el:
— Nu-ți dai seamă că după ce mănânci bobul de orez rămâi sărac lipit pământului? Pe când dacă vei sădi sâmburele de curmal, el va încolți curând și va deveni un copac mare și roditor. Iar din fructele lui te vei putea hrăni timp îndelungat, după gustul inimii. Hai să facem schimbul!
În cele din urmă, maimuța cea guralivă reuși să-l convingă pe rac să schimbe bobul de orez cu sâmburele de curmal. Maimuța mâncă imediat bobul de orez, în timp ce racul duse sâmburele de curmal acasă și îl sădi într-un colț al grădinii sale.
De atunci, se ducea în fiecare zi în grădină și săpa și uda cu grijă locul unde sădise sâmburele. Odată zise:
— Dacă nu încolțești să știi c-am să te tai cu sapa!
De teamă, sâmburele de curmal încolți numaidecât. Atunci racul veni la el cu o foarfecă și-i spuse:
— Dacă nu crești repede, am să te tai cu foarfeca!
Fiindu-i din nou teamă, sâmburele de curmal crescu repede, până ajunse un copac înalt și frumos. De data aceasta, racul veni cu o secure și-i spuse:
— Dacă nu rodești, te dobor la pământ cât ai clipi din ochi!
Speriat de-a binelea, curmalul rodi peste noapte și iată-l în sfârșit un curmal plin de fructe.
În curând a venit toamna. Curmalele s-au copt și au devenit de un roșu îmbietor. Maimuța a intrat în ograda racului ca la ea acasă, s-a urcat în pom, s-a așezat pe cea mai încărcată ramură și a început să se înfrupte din delicioasele curmale. Observând-o, racul s-a apropiat și i-a spus:
— Eu nu mă pot urca în pom. Rogu-te, rupe o curmală coaptă și arunc-o jos.
— Bine, răspunse maimuța.
Rupse o curmală verde și o azvârli racului. Acesta mușcă din curmală, dar era îngrozitor de acră.
— Dă-mi una mai dulce, o imploră el pe maimuță.
Dar maimuța rupse din nou o curmală verde și aruncă cu ea drept în spinarea racului. Rănit, sărmanul rac a trebuit să zacă mult timp la pat.
Racul avea mai mulți copii, mici și drăgălași. Dar din cauză că tatăl lor era țintuit la pat, ei plângeau amarnic în fiecare zi. Impresionată de suferința răcușorilor, o viespe le promise că-i ajută să-și răzbune tatăl. Zbură imediat prin împrejurimi și răspândi vestea. O castană, un ac de cusut și o piuliță se oferiră imediat să-i ajute.
Într-o bună zi, răcușorii și prietenii lor porniră spre casa maimuței. Din fericire, n-o găsiră acasă. Așa că porniră imediat să pună în aplicare planul răzbunării. Castana se ascunse în vatră, răcușorii în căldarea cu apă din bucătărie, viespea în oala cu fasole bătută, acul în așternut, iar piulița se urcă pe acoperiș, chiar deasupra intrării, așteptând întoarcerea maimuței.
Pe seară, maimuța veni acasă zgribulită de frig.
— Văleu, ce frig e, se plânse ea, înghesuindu-se cât mai aproape de focul din vatră.
Castana, bine încinsă, țâșni atunci din foc, izbind-o pe maimuță drept în spinare. De usturime, maimuța alergă la căldarea cu apă din bucătărie. Dar când vru să-și răcorească arsura cu apă rece, răcușorii își înfipseră cleștișorii în mâna maimuței. Înnebunită de durere, maimuța își aminti că pasta de fasole alină durerile provocate de arsuri. Fugi la oala cu fasole, ridică capacul și viespea bâzzz, bâz!, se năpusti asupra ei, înțepând-o de mama focului. Ca să scape de acul neîndurător al viespii, se gândi să se ascundă în așternut. Aici altă surpriză – acul de cusut care abia o aștepta!
— Vai de mine! se văicări maimuța. În propria-mi casă și nu pot găsi un locșor unde să-mi oblojesc durerile!
Plângând, o zbughi spre ieșire. Piulița, care până atunci stătuse liniștită, bucurându-se de isprăvile prietenilor ei, făcu un salt și poooc! în capul maimuței.
Maimuța se ridică cu greu de jos și, abia vorbind de durere, spuse:
— Iertați-mă, iertați-mă! N-am să mai fiu rea niciodată. Și astfel, spre marea bucurie a răcușorilor și a prietenilor lor, maimuța își ceru scuze, promițând să fie bună și să se poarte frumos.
Repovestită de Sanda Mendel și George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 18, 1975 [p. 142- 145]