Demult, demult de tot, trăia în ținutul Omura un bărbat cu nevasta lui. După câțiva ani de căsnicie li se născu un fecior pe care-l numiră Mamicigane. Dar nici nu împlinise băiatul trei ani, când maică-sa muri. Tatăl fu cuprins de tristețe, dar după o vreme durerea i se risipi și își aduse în casă o nouă soție. Mama vitregă nu-l îndrăgea defel pe băiat, însă fata își ascundea cu grijă adevăratele simțăminte.
Când Mamicigane împlini nouă ani, tatăl plecă pentru trei luni la Edo 1. Înainte de a porni în călătorie îi spuse nevestei:
— Cât lipsesc eu, poți să nu faci nicio treabă. Un singur lucru să nu uiți însă: să-l piepteni pe Mamicigane în fiecare zi.
Mama vitregă își petrecu bărbatul până la corabie, apoi se întoarse acasă și îi porunci băiatului:
— Du-te în pădure și taie lemne!
Mamicigane plecă și se întoarse cu o grămadă mare de lemne.
— Acum apucă-te și mătură curtea! îi porunci mama vitregă.
Și așa merseră lucrurile mereu. Nici măcar o singură dată mama vitregă nu puse pieptenele în părul băiatului. Mamicigane muncea din greu în gospodărie, neîngrijit, neprimenit și în curând se făcu atât de murdar și cu părul năclăit, încât parcă ar fi fost un cerșetor de pe uliți.
După trei luni, din Edo veni o scrisoare în care tatăl își vestea apropiata sosire. A doua zi de dimineață, Mamicigane îi spuse mamei vitrege:
— Măicuță, eu voi merge pe țărmul mării, să-l întâmpin pe tata.
— Bine, du-te înainte. Eu am să mă pieptăn și am să mă gătesc, apoi vin în urma ta. Mai e destulă vreme.
Mama vitregă îl trimise înainte pe băiat, apoi își crestă fața cu un brici ascuțit, se culcă și își trase plapuma peste cap.
Tatăl se dădu jos de pe corabie și rămase uimit văzând cât de murdar și de nepieptănat este Mamicigane.
— Ce-i cu tine? Parcă nici n-ai fi copilul meu!
— Mama nu m-a spălat și nu m-a pieptănat niciodată, răspunse băietul.
— Dar unde-i maică-ta?
— A spus că va veni în urma mea, după ce se gătește și se piaptănă.
Tatăl și fiul o așteptară multă vreme pe țărm. În cele din urmă, văzând că nu mai sosește casă. Tatăl se miră văzând că tânăra-i soție zace în pat:
— Ce s-a întâmplat? Nu cumva ești bolnavă?
Mama vitregă se ridică puțin și dădu plapuma la o parte. Tatăl strigă îngrozit. Fața femeii era ciopârțită și plină de sânge.
— Iată ce mi-a făcut fiul tău! De când ai plecat cu corabia m-a asuprit și m-a certat în fiecare zi. Mereu îmi striga: „Mamă vitregă, rea și vicleană!” Iar astăzi s-a repezit, mine și m-a tăiat cu briciul. Mi-e și rușine, să-mi mai arăt fața înaintea oamenilor, de aceea n-am venit să te întâmpin.
Tatăl se mânie grozav și nu mai stătu să asculte dezvinovățirile băiatului.
— Pleacă din casa mea, fiu nevrednic! îi strigă. Nu vreau să te mai văd în ochi!
Îl îmbrăcă pe fecior în hainele scumpe pe care i le adusese în dar din Edo, îl sui în spinarea celui mai bun cal și-l alungă de acasă.
Mamicigane plecă fără să știe nici el încotro. Merse el ce merse și deodată văzu înainte un râu lung de o mie de ri și lat de un ri. Cercetă la deal, cercetă la vale, dar nu se afla nicăieri niciun vad.
— Hei, bidiviu al lui Mamicigane. Ia-o în zbor peste râu!
Băiatul lovi calul cu biciușca și calul zbură ca o pasăre pe malul celălalt. Porni Mamicigane mai departe. Merse el ce merse până când deodată i se ivi în cale muntele Ibora, cu creștetul încununat de cețuri albe. Cercetă el, dar nu putea să treacă nici prin dreapta piscului, nici prin stânga lui.
— Hei, bidiviu al lui Mamicigane. Zboară peste munte!
Lovi calul cu biciușca, dar acesta sforăi și dădu din cap. Îl lovi a doua oară, iar calul se avântă ca o pasăre peste munte.
Mamicigane merse mai departe și întâlni în cale un bătrân cu plete albe.
— Moșule, nu știi pe aici pe cineva care are nevoie de un argat?
întrebă băiatul.
— Bogătașul din casa aceea de pe muntele din apus avea treizeci și cinci de argați, răspunse moșul. Astăzi se împlinesc șapte zile de când s-a prăpădit unul din ei. Acolo s-o găsi pentru tine ceva de lucru. Numai că tare ești îmbrăcat frumos pentru o biată slugă…
— Atunci hai să schimbăm veșmintele între noi.
— Cum așa, feciorule? Cine a mai auzit să schimbi o îmbrăcăminte atât de bogată pe niște zdrențe ca vai de lume! Mai bine ține bundița asta veche. Ți-o dau pe degeaba.
— Moșule, aș fi făcut schimbul ăsta fără nicio părere de rău. Dar dacă tu vrei să-mi dai măcar dă-mi și lădița ta. O să-mi ascund în ea hainele cele bune.
Moșul se învoi. Băiatul îmbrăcă zdreanța de bundiță, iar hainele cele mândre precum și șaua frumoasă, le ascunse în lădiță. Lăsă calul să pască în voie într-un desiș de bambuși, iar el se duse la bogătașul de pe muntele din apus și-l rugă:
— Primiți-mă și pe mine slugă.
Bogătașul îl primi și Mamicigane începu să muncească în gospodăria acestuia. La început îi deteră să cosească fân pentru vite. După o vreme, Mamicigane îi spuse stăpânului:
— Treaba asta nu-i pentru mine. Mi-au ostenit brațele de tot. Mai bine puneți-mă să mătur curtea.
Stăpânul îl trimise să măture curtea. Dar în curând, argatul se înfățișă iar:
— Nici treaba asta nu-mi este pe plac. Uitați-vă ce bătături am făcut la mâini! Mai bine dați-mi șapte oameni drept ajutor, iar eu o să meșteresc niște cuptoare în care veți putea pune mâncarea pentru toți ai casei deodată. Nu ca acum: unii mănâncă, iar alții așteaptă flămânzi de li se lungesc urechile.
— Fie, n-ai decât să încerci, flăcăule.
Îi dădură ajutoarele cerute și băiatul se apucă de treabă. Unii cerneau nisipul, alții zideau pietrele, unii cărau căldări cu apă, alții tocau paiele și alții frământau lutul. În scurtă vreme ridică șapte cuptoare bune, în care puteau să fiarbă orez în șapte cazane, săturându-i deodată pe toți casei.
Până atunci, mâncarea de dimineață se nimerea să fie gata abia spre amiază. Cea de prânz era gata doar în amurg, iar cina o sfârșeau abia pe la miezul nopții. Acum însă, chiar la ivirea zorilor, orezul era gata pentru toată lumea. Nu se ridica bine soarele pe cer, că mâncarea de prânz era gata. Abia prindea să se întunece, și cina aburea în cazane. Oamenii erau totdeauna sătui și mulțumiți.
Iar de atunci, Mamicigane nu mai făcea altceva decât să pună lemne pe foc. Oamenii îl porecliseră Cenușarul, fiindcă era mereu plin de cenușă și funingine.
Bogătașul se bucura:
— Ehei, bun fochist am mai găsit! îl lăuda el. Rămâi la mine cât îți va fi voia, flăcăule.
Trecu astfel destulă vreme, într-o zi, bogătașul spuse:
— Mâine, la templu, va fi o sărbătoare plină de strălucire și se vor da reprezentații 2. Ne vom duce cu toții să privim. Tu pregătește-ne mâncare pentru drum.
A doua zi, abia se luminase că Mamicigane sfârșise de fiert orezul. Stăpânul îl chemă și-i spuse:
— Vino și tu cu noi, Cenușarule.
— Astăzi se împlinesc trei ani de la moartea mamei mele, răspunse flăcăul. Nu pot merge într-un loc unde oamenii se veselesc.
— Prea bine. Atunci rămâi să păzești casa.
Stăpânul, cu neamurile lui și cu toți slujitorii, porniră spre templu. Se adunaseră acolo o mulțime de curioși, câtă frunză și iarbă, însuși prințul cârmuitor al acelor ținuturi veni să se bucure și el de priveliște. Oaspeții mai de vază se suiseră cu toții pe o podișcă de lemn, cu acoperiș înalt, de mătase.
Mamicigane se spălă bine până se făcu alb, își scoase din lădiță hainele cele frumoase, se încălță, apoi își chemă calul din câmpia cu bambuși. Calul sosi îndată la porunca stăpânului.
Mamicigane îl înșeuă, se urcă în spinarea lui, apoi strigă:
— Hei, bidiviu al lui Mamicigane, pornește degrabă în zbor!
Lovi calul cu biciușca, iar acesta zbură ca o pasăre și se opri chiar lângă podișcă de lemn, în partea dinspre miază-noapte a acesteia. Toți privitorii strigară într-un glas:
— Uitați-vă, uitați-vă! Un zeu luminos a coborât la noi din văzduh, închinați-vă înainte-i!
Se ridicară cu toții de la locurile lor și împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune se închinară înaintea Cenușarului. Stăpânul lui Mamicigane se închină și el ca toată lumea, dar fiica bogătașului, care avea ochi ageri, își spuse în sine:
„Păi ăsta e chiar Cenușarul nostru! Îl cunosc fiindcă are un semn negru pe urechea stângă.”
Fata râse cu șiretenie, dar își plecă și ea capul înaintea Cenușarului.
După o vreme Cenușarul se întoarse grabnic acasă, își lăsă calul să pască în desișul de bambus, puse hainele cele bune în lădiță, apoi îmbrăcă iute zdrențele lui de totdeauna. Făcu focul în cele șapte cuptoare și se culcă pe un morman de cenușă, punându-și sub căpătâi o legătură de vreascuri.
Nu târzie vreme stăpânul se întoarse împreună cu ceilalți.
— Cenușarule, hei, Cenușarule, deschide poarta!
Cenușarul deschise poarta, iar stăpânul îi zise:
— Păcat că n-ai mers cu noi. Astăzi a coborât acolo din văzduh un zeu luminos, de-o frumusețe nemaivăzută și toți s-au închinat înaintea lui.
— Rău îmi pare. Dacă-aș fi știut că se întâmplă asemenea minune aș fi mers și eu cu voi.
— Poimâine o să mergem din nou la templu. Scoală-te mai devreme și pregătește-ne mâncare pentru drum, îi porunci iarăși stăpânul.
În ziua hotărâtă, Cenușarul se sculă în zori, fierse orez mai mult ca de obicei, îi hrăni pe toți și le dădu să aibă și pentru drum.
Stăpânul îl îmbie din nou:
— Vino și tu cu noi, Cenușarule.
— Nu pot. Astăzi se împlinește un an de la moartea bunicului meu. Nu pot merge acolo unde se veselesc oamenii. Voi rămâne să păzesc casa.
Cenușarul îi petrecu pe toți, se spălă în grabă, se îmbrăcă frumos și când să pună șaua pe calul lui fata intră în curte, prefăcându-se că și-a uitat sandalele acasă.
Nemaiavând încotro. Cenușarul îi spuse:
— Urcă și tu cu mine pe cal.
Fata se sui pe cal în spatele lui Mamicigane. Calul săltă în zbor și se opri chiar lângă podișcă, în partea de răsărit a acesteia. Atunci, Cenușarul lovi din nou calul cu biciul și strigă:
— Hei, bidiviu al lui Mamicigane, avântă-te în zbor! Calul se înălță ușor ca o pasăre, peste acoperiș și se opri lângă podișcă, în partea ei dinspre apus. Toți privitorii strigară:
— Uitați-vă! Din văzduh a coborât o pereche zeiască!
Și se închinară plini de respect înaintea Cenușarului și a fetei.
Iar Cenușarul cu fata bogătașului se întoarseră degrabă acasă. Flăcăul dădu drumul calului în desișul de bambus, își lepădă hainele cele scumpe, ațâță focul în cuptoare și se tolăni în cenușă, să se odihnească. Iar fata se ascunse în cea mai depărtată odaie a casei, prefăcându-se bolnavă.
Peste puțină vreme se auziră strigăte:
— Hei, Cenușarule, deschide poarta!
Flăcăul deschise poarta. Stăpânul grăi:
— Mare păcat că n-ai mers nici astăzi cu noi! Ai fi avut ce vedea. O pereche de zei strălucitori a coborât din văzduh și ne-am închinat înaintea lor.
— Într-adevăr, rău îmi pare că am rămas acasă, răspunse Cenușarul.
Bogătașul începu să-și caute fata prin toate odăile. Își găsi fata zăcând în pat, bolnavă. Se iscă zarvă mare. Voiră să trimită îndată după vraci, dar fata le spuse:
— N-am nevoie de niciun vraci. Chemați-o mai bine pe preoteasa-miko 3.
Chemară trei preotese miko și le porunciră să ghicească ce are fata. Se gândiră ele o vreme apoi spuseră:
— Pe fiica voastră a răpus-o o boală grea, care nu se va tămădui atât de curând.
Dar fata le spuse:
— N-ați fost în stare să ghiciți adevărul. Chemați altă preoteasă, pe aceea care s-a arătat nu demult pe meleagurile noastre.
O chemară și pe aceea. Preoteasa se uită la fată, apoi rosti:
— Asta nu-i boală trupească, ci de dragoste. Fetei i-a căzut drag unul dintre argații voștri. Puneți-i în mână o cupă cu vin și lăsați-o să i-o dea aceluia pe care-l va alege.
Bogătașul o ascultă, îi dădu fetei o cupă cu vin și le porunci tuturor slugilor să treacă pe dinaintea ei. Trecură astfel treizeci, și patru de slujitori, dar nici unuia dintre ei, fata nu-i întinse cupa.
— Nu mai e nicio slugă prin casă?
Întrebă bogătașul.
— Păi, au trecut toate. Numai Cenușarul cel zdrențăros a rămas lângă cuptoarele lui.
— Dacă te gândești, și el e om, ca și voi. Spuneți-i să treacă și el. Dar mai întâi, să se primenească.
Stăpânul îi trimise Cenușarului o haină veche.
Cenușarul se scaldă cu apă fierbinte, se șterse cu haina căpătată în dar și o aruncă în cocina porcilor.
Auzind aceasta, stăpânul îi trimise o haină nouă-nouță. Dar Cenușarul se șterse și cu asta aruncând-o ca pe-o otreapă, în spatele grajdului. Atunci, stăpânul îi trimise un veșmânt de sărbătoare, cusut cu fir, dar Cenușarul își șterse picioarele cu el și-l aruncă la gunoi.
Apoi scoase din lădiță hainele lui cele mândre, se îmbrăcă în ele și se avântă pe spinarea calului.
De cum îl văzu bogătașul pe tânărul cel frumos și strălucitor, îl luă de mână, călăuzindu-l în odaia de oaspeți. Boala fetei pieri ca luată cu mâna. Ea îi întinse bucuroasă cupa cu vin alesului ei.
— Fata mea are ochi mai ageri decât mine, zâmbi bogătașul. Primește, rogu-te să-mi fii ginere.
Făcură nunta. Trei zile încheiate ținu petrecerea, iar într-a patra Mamicigane îi spuse socrului său:
— Îngăduie-mi să lipsesc trei zile. Vreau să-mi văd tatăl. Dar socrul îi răspunse:
— Nu, pentru trei zile nu mă-nvoiesc. Îți ajunge o singură zi, de dimineața până seara.
Mamicigane își luă rămas bun de la tânăra-i soție, care-l întrebă:
— Ce cale ți-ai ales? Vei merge pe țărmul mării sau de-a dreptul peste munți?
— Pe țărmul mării mi-ar trebui trei zile ca să mă duc și să mă-ntorc. Tatăl tău însă nu mi-a îngăduit să lipsesc decât o singură zi. Așa încât o voi lua de-a dreptul peste munți.
— Dacă vei merge peste munți, spuse soția, fii cu luare-aminte. Pe coama calului și pe oblânc vor cădea o mulțime de dude. Oricât te-ar chinui setea pe drum, tu să nu te atingi de ele. Numai una dacă vei gusta, nu ne vom mai revedea nicicând în această viață.
Mamicigane o luă de-a dreptul peste munți, iar pe oblânc îi căzură o mulțime de dude. Tare erau coapte și mustoase! Flăcăul își aduse aminte de sfatul soției sale și o vreme se ținu tare. Era însă o arșiță cumplită. Către amiază i se făcuse atât de sete, încât i se umflase limba. Mamicigane nu mai putu să rabde și mâncă o dudă.
Deodată răsuflarea i se opri și trupul i se prăbuși pe grumazul calului. Simțind că stăpânul lui e mort, calul începu să sforăie și zbură ca o pasăre peste munți. Zburând către creastă își îndoi picioarele din față.
Coborând povârnișul își îndoi picioarele. Și astfel își aduse stăpânul la porțile casei unde se născuse. Ajuns acolo, necheză de trei ori, cu adâncă jale. Tatăl lui Mamicigane auzi și ieși afară:
— Dar acesta e calul fiului meu! De ce oare nu aud glasul lui Mamicigane? Du-te de vezi ce se întâmplă! o trimise el pe soție.
Soția deschise poarta, în aceeași clipă calul se repezi la ea, sugrumând-o cu dinții. În poartă se arătă tatăl lui Mamicigane.
— Oo, câtă jale! Sărmanul meu fecior! Ai plecat teafăr de la mine și iată, te întorci acum fără viață…
Puse trupul lui Mamicigane într-o butie cu vin și-l acoperi cu capacul.
În acest timp, soția lui Mamicigane se frământa plină de îngrijorare:
— Dacă aș ști unde a plecat soțul meu, aș porni pe urmele lui. Iată, a trecut o zi, au trecut două, trei și el tot nu s-a întors. Nu cumva mi-a încălcat povața și a mâncat din dudele ucigătoare?
Soția luă cu sine trei măsuri de apă vie și porni iute ca vântul peste munți. Străbătu ea mai repede decât bidiviul cel năzdrăvan al lui Mamicigane și iată că ajunse la porțile unei case străine.
— Nu-i aici casa lui Mamicigane? întrebă ea.
— Ba da, aici este, numai că Mamicigane nu se mai află pe lumea asta, îi răspunse cu mâhnire tatăl flăcăului.
— Arătați-mi-l, vreau să-l văd chiar așa, mort, se rugă soția.
— Nu pot să-mi arăt feciorul unei femei străine.
— Dar eu nu-i sunt străină! Îmi este bărbat și abia patru zile au trecut de când a plecat de-acasă și nu s-a mai întors.
— Dacă-i așa, iartă-mă.
Tatăl scoase trupul lui Mamicigane din butea cu vin și i-l arătă nurorii.
Mamicigane arăta de parcă ar fi fost viu, doar că nu răsufla. Soția îi spălă trupul cu apă curată, de izvor, apoi îl stropi cu apă vie.
Mamicigane deschise ochii și întrebă:
— Am dormit oare somnul de dimineață? Sau cel de seară?
— Nu, n-ai dormit nici somnul de dimineață, nici cel de seară, îi răspunse tânăra soție. Ai dormit somnul morții, fiindcă nu m-ai ascultat și ai mâncat din dudele ucigătoare. Dar iată, eu te-am stropit cu apă vie și ți-am întors suflarea în trup. Să mergem acum.
Tatăl lui Mamicigane se împotrivi:
— Acesta e singurul meu fiu. Nu-l voi mai lăsa să plece de lângă mine.
— Bine, atunci vom rămâne cu tine, tată, spuse tânăra soție.
Dar Mamicigane nu voi să primească:
— Un fecior nu poate să aibă doi tați în același timp. Ia-ți un copil de suflet, iar eu voi rămâne pentru totdeauna în casa socrului meu și a nevestei care mi-a scăpat viața.
Tinerii soți își luară rămas bun de la tatăl lui Mamicigane și făcură calea întoarsă. Se spune că ei și acum trăiesc în fericire și înțelegere deplină.
1 Edo – astăzi Tokio, reședința cârmuitorului suprem al Japoniei. Din 1868 e capitala țării, adică și reședința împăratului.
2 Din timpuri străvechi, pe lângă templele japoneze, cu scopul de a atrage pelerini, se organizează spectacole în aer liber, sub un acoperământ special amenajat, sau într-o clădire simplă de tipul unei barăci, unde se joacă mistere și farse, se execută dansuri și se face teatru de păpuși. Asemenea spectacole stau la origina teatrului japonez.
3 Preotesele – miko execută în templele șintoiste dansuri sacre. Ele se mai ocupă de asemenea cu ghicitul și cu descântatul.
