Pe muntele Împăratului de Jad se afla odată o peșteră denumită „Peșterea Dragonului Zburător”, dat fiindcă în această peșteră trăia un dragon care din zece în zece zile ieșea din peșteră prin văzduh împrăștiind perle de foc. Acesta era un fel de joc al lui: scuipa perle de foc și apoi zbura după ele ca să le prindă. Aceste perle de foc se desfăceau în niște steluțe de foc care unde cădeau ardeau totul. Și de fiecare dată când ieșea dragonul din peșteră și începea zborul prin văzduh ardeau câteva case ale locuitorilor de aici.
Cu toții urau de moarte dragonul care le aducea asemenea năpastă, dar nu aveau cum să se împotrivească. Ceea ce puteau ei să facă era să pândească când va ieși dragonul din peșteră. Și atunci se urcau cu toții pe acoperișul caselor și începeau să bată tobele, să sperie dragonul, ca acesta să zboare cât mai departe de locurile acelea. Dar, cu toate acestea, incendiile se țineau lanț.
Într-o zi, în Hangiou a venit un bătrân fierar care a tras la un han. Tocmai s-a nimerit ca în aceeași zi să iasă dragonul din peșteră și cei de la han se urcaseră cu toții pe acoperiș. Fierarului i s-a părut foarte curios și s-a urcat și el.
După ce a ascultat tot ce i-au spus oamenii, s-a dat jos de pe acoperiș și-a luat ciocanul și a plecat.
În acea zi dragonul a zburat foarte mult timp în văzduh și stelele de foc au cuprins multe case. Când s-a întors fierarul, hanul arsese și gazdele se jeluiau de mama focului. Fierarul i-a liniștit cum s-a priceput, le-a dat toți arginții pe care-i avea, zicându-le:
— Nu vă mai necăjiți, că dragonul s-a întors în peșteră și s-a culcat.
Dar oamenii, în loc să se liniștească s-au îngrijorat și mai tare, știind că în peștera aceea se afla locuința dragonului și nimeni nu îndrăznea să ajungă acolo.
Fierarul s-a gândit ce s-a gândit, și, deodată, lovindu-se peste frunte, a spus:
— Fiți fără grijă, am eu ac de cojocul lui!
Hangiul, nerăbdător, a întrebat îndată:
— Meștere, ce ai de gând să faci?
Fierarul a răspuns:
— Dacă fiecare locuitor din Hangiou îmi va da câte un cuțit, eu voi veni de hac dragonului.
Hangiul l-a măsurat din cap până în picioare și și-a dat seama că acesta nu este unul dintre acei oameni care îndrugă verzi și uscate.
Vestea aceasta s-a răspândit în tot orașul și lumea nu mai putea de bucurie.
N-au trecut nici câteva zile că s-a adunat un morman de cuțite, cât un deal.
Fierarul a chemat pe toți ceilalți fierari din oraș, au luat cuțitele și le-au topit, făcând din ele șapte vase mari cât toate zilele.
Oamenii se mirau de cele șapte vase și nu înțelegeau la ce foloseau. Au vrut să le miște, dar de abia nouăsprezece flăcăi voinici au reușit să miște unul dintre ele.
Apoi, fierarul a plecat la peștera dragonului. Când a ajuns aici dragonul sforăia de zor. S-a întors într-o fugă și le-a zis oamenilor:
— Haideți să prindem dragonul! O sută treizeci și trei de tineri puternici să ridice cele șapte vase. Ceilalți să aducă fiecare câte o găleată de apă. Veniți după mine și așteptați semnalul meu! Să nu vă fie teamă! Dacă dragonul se trezește, am ciocanul cu mine.
Când au ajuns la gura peșterii, dragonul tot mai dormea. Fierarul le-a zis flăcăilor să așeze cele șapte vase pe cele două mustăți, pe cele patru picioare și pe coada dragonului. În tot acest timp el stătea la capul dragonului cu ciocanul ridicat, gata să lovească dacă s-ar fi trezit. Apoi le-a zis celor cu gălețile să răstoarne apa în vase. Când era aproape să se umple și cel de-al șaptelea vas, cineva a scăpat găleata care s-a răsturnat și apa a intrat în nările dragonului gâdilându-l. Acesta a tras un strănut și parcă a simțit că-l ține ceva. A vrut să-și ridice capul, dar i s-au rupt mustățile. A răcnit o dată și a început să se zbată. Apoi s-a afundat în peșteră; s-a strecurat pe sub pământ și a ieșit tocmai în provincia An Hui, iar la Hangiou nu s-a mai întors niciodată.
Legenda spune că Peștera Dragonului Zburător din Hangiou ține până în provincia An Hui.
După fuga dragonului, cele șapte vase de fier au rămas pentru un timp în gura peșterii așezate întocmai constelației Carului Mare, așa că oamenii le-au zis: „Vasele Carului Mare”. Se zice că dacă toate cele șapte vase ar fi putut fi umplute cu apă, dragonul ar fi rămas țintuit pe veci în peștera de pe Muntele Regelui de Jad de unde și zicala: „Șapte stele ar fi țintuit dragonul, dacă n-ar fi lipsit o găleată cu apă.”
Poveste populară chineză repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 27, Editura Ion Creangă, București, 1986
