Odată, în satul San Dziao trăia un unchiaș cu barbă albă. El n-avea soție și nici copii, locuia singur cuc într-o colibă și-și agonisea traiul împletind papuci din paie de orez. Bunicul lui luase parte la război și de la el i-a rămas o tobă mare de aramă. Când avea timp liber, unchiașul, acompaniindu-se la tobă, cânta cântece și apoi începea să povestească. Cântecele erau foarte frumoase, povestirile erau foarte atrăgătoare și toată lumea dorea să le audă. Cum se auzea toba, copiii, tinerii și vârstnicii se strângeau roată în jurul unchiașului, ca să-i asculte poveștile. Toți din sat îl porecliseră „Unchiașul cu tobă de aramă”.
La intrarea în satul San Dziao era un pârâu. Deși nu prea mare, totuși apa curgea vijelios și oamenii îl treceau greu. O dată cu sosirea primăverii, apele s-au revărsat și drumul spre sat sta închis.
Într-o zi, unchiașul cu toba de aramă se plimba pe malul pârâului și văzu o femeie cu un copil trecând pârâul. Deodată, femeia, alunecându-i piciorul, căzu cu copilul în apă. Copilul se ținea de gâtul mamei și plângea. Zadarnic se luptau cu apa, căci un val mare îi dete la fund. Moșul sări în grabă în apă, ca să-i scape, dar apa fiind foarte repede și adâncă, n-a putut să-i găsească. Ud leoarcă, unchiașul ieși la mal și se adresă furios pârâului:
— Pârâule, ești un mare ticălos! Voi construi un pod și toți vor trece peste tine!
Unchiașul se gândi: „Bătrân, sleit de puteri, fără bani, cum aș putea să construiesc un pod?”
Târându-și picioarele, s-a întors acasă, și-a schimbat hainele ude, s-a așezat pe marginea patului, gândindu-se în fel și chip cum să facă să construiască podul.
La miezul nopții i-a venit un gând: „Toată lumea ascultă cu plăcere când bat toba și când povestesc. Oare n-aș putea așa să câștig bani și să construiesc podul?” Unchiașul chiar în noaptea aceea a făcut câteva cutii de lemn, care n-aveau decât o deschizătură, pentru bani. A doua zi de dimineață a luat toba de aramă și cutiile de lemn și le-a așezat la rădăcina unui copac de scorțișoară, de lângă locuința sa. El a zis sătenilor: „Dacă voi vreți să mai auziți povești, vă rog să bateți din tobă; cum voi auzi toba, am să ies din casă și am să vă povestesc. Însă cei care vor să mă asculte trebuie să arunce câțiva bani de aramă în cutie. Eu am să pun banii deoparte, pentru podul de piatră pe care am să-l construiesc peste pârâul din gura satului”. Apoi a început să cânte.
Sătenii ascultau cu plăcere povestirile și cântecele unchiașului, și doreau din inimă un pod de piatră peste pârâu. Aveau încredere în bătrân și de aceea toți se învoiră.
Oamenii din sat și din satele învecinate lucrau ziua la câmp, iar unchiașul cu tobă de aramă împletea papuci. De cum se însera însă, toba se auzea: „Bum, bum, bum!”
Unchiașul ieșea din casă, se așeza pe banca de piatră de lângă pom, își trecea mâna prin barbă, își rotea privirea asupra celor din jurul lui, copii, tineri, vârstnici, tușea o dată, bătea din tobă, cânta două cântece și pe urmă începea să povestească. Unchiașul a povestit multe povești frumoase. El a povestit povestea lui Iană, care a semănat un dovleac și urcându-se pe vrejurile dovleacului a ajuns la vârful muntelui Napo și a omorât tigrul cu aripi. A spus povestea fluviului Tonia, despre o fată care, fiind bună la suflet, a făcut din rășină de brad și din nămol niște copii, care, cum vin inundațiile, duc în spate mamele. A spus povestea unui tablou țesut din mătase, despre o mamă care a țesut un tablou frumos pe mătase și care tablou s-a pierdut, iar cel mai mic dintre fiii ei s-a dus la zeițele de pe Muntele Soarelui, de unde l-a luat înapoi. Fiul ei s-a căsătorit cu o zeiță și s-au așezat într-un sat frumos. El povesti despre băiatul Lan și fata Hun Gu. Jun Lan a găsit un tablou cu flori și s-a căsătorit cu Hun Gu.
Ah! Unchiașul a spus zeci și sute de povești minunate.
Oamenii erau numai ochi și urechi, iar copiii stăteau cu gura căscată. Un cârd de coțofene încremeniseră în copacul de scorțișoară, nemișcate, ascultând cu capul plecat, până când le au amorțit picioarele. Vântul s-a oprit sub frunzele copacului de scorțișoară, atent, nemișcat. Stelele de pe cer ascultau clipind, dorind să coboare. Zeițele din lună trăgeau cu urechea la poarta palatului, zâmbind și ele și voind să coboare.
În fiecare seară toba bătea fără încetare, unchiașul povestea fără încetare și toți veneau să-l asculte de aproape și de departe. Zece ani a povestit și o sută de lăzi a umplut cu bani de aramă. Atunci unchiașul chemă lucrători să-i făurească podul, iar el zi și noapte lucra alături de ei.
Părul și barba albă se îmbâcsiseră și se încâlciseră de praf și de năduf.
O rudă de-a unchiașului a trecut pe lângă pârâu și văzându-l atât de obosit i-a zis:
— Unchiașule, ai împlinit optzeci de ani. Cât ai să mai trăiești? Pentru ce te prăpădești cu firea?
Bătrânul, trecându-și mâna prin barbă, ridică capul, privi apa care curgea vijelios și zâmbind a grăit:
— Pentru ce muncesc? Pentru urmași, de bună seamă, și nu sunt obosit deloc, sunt în puteri și pentru ei fac totul. Un om care trăiește numai pentru el n-are pentru ce trăi.
Rubedenia primind răspunsul s-a înroșit și a plecat.
Pentru dig și pentru pod trebuia ciment. Pentru ciment trebuia amestecat nisipul cu varul. Însă în acest pârâu nu erau decât pietre cât oul de gâscă, nici fir de nisip mărunt, și-n apropiere nici un munte din care să scoată piatră de var. Ce să facă? Unchiașul și lucrătorii erau foarte necăjiți.
Într-o zi veniră coțofenele de peste mări și țări, fiecare purtând în cioc fire de nisip pe care le presărară pe malul pârâului. Ele se duceau și veneau și în scurt timp au ridicat un munte de nisip.
Într-o seară stelele de pe cer și-au scuturat praful alb de pe ele, care s-a așternut pe malul pârâului și cât ai clipi din ochi s-a înălțat un munte de var. Acum aveau cimentul, trebuia construit podul. Era o arșiță nemaipomenită. Lucrătorii și unchiașul, uzi leoarcă, de-abia își mai trăgeau sufletul de oboseală. Deodată a început să bată vântul, oamenii s-au răcorit și au început să lucreze cu puteri înzecite. Podul era aproape gata, dar lipsea piatra din mijloc, care făcea legătura între cele două părți ale podului.
Au încercat multe pietre și nici una nu se potrivea, iar podul rămânea neterminat. Lucrătorii, mâhniți, își lăsau bărbile în piept.
Unchiașul era atât de neliniștit, încât îi sălta barba.
Într-o seară, când luna se mișca pe cer, zeițele din lună au văzut că podului îi lipsea piatra de legătură și atunci au aruncat în grabă piatra cea mare de jad, care a căzut drept în mijlocul podului și se potrivea de minune.
Unchiașul cu tobă de aramă stătea la capătul podului, privea oamenii care treceau încoace și încolo și, mângâindu-și barba, râdea în hohote de fericire.
S-a întâmplat însă o nenorocire. Când să sfârșească podul, unchiașul a fost lovit de o piatră la picior. Atunci era atât de încălzit cu treaba, încât n-a prea luat în seamă. După terminarea podului, piciorul unchiașului se umflă și, cu tot ajutorul dat, curând căzu la pat. Zăcea și nu mai putea să povestească.
Acum, sub copacul de scorțișoară nu se mai auzea toba și nici povestirile unchiașului.
Coțofenele zburau în jurul copacului de scorțișoară, iar vântul sufla prin frunze oftând ușor. Stelele de pe cer sclipeau la fel ca ochii înlăcrimați. Zeițele de pe lună aveau fața plânsă.
În seara zilei de 15 august – sărbătoarea lunii – un grup de coțofene au intrat în casa unchiașului și l-au luat cu tobă cu tot în lună.
Vântul a dus copacul de scorțișoară din fața casei unchiașului tocmai în lună. Unchiașul, ajuns la palatul lunii, unde înghiți leacurile pisate de iepuri, bău apă vie de izvor, adusă de zeițe, și rana de la picior i se vindecă repede.
În lună, unchiașul plin de viață și de voie bună stătea la rădăcina copacului de scorțișoară, bătea iar toba și spunea povești frumoase.
O mulțime de zeițe îl înconjurau și ascultau încremenite.
repovestire de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974
