Trăia demult-demult un medic foarte renumit. Vindeca orice boală. Însuși împăratul, care suferea de o boală gravă, fusese tămăduit de bătrânul doctor. Fiul împăratului fusese și el tratat, și tot de o boală socotită aproape de nevindecat.
Bineînțeles, faima doctorului crescu și mai mult.
Un om bogat, pe nume Zhan, se îmbolnăvi într-o bună zi și căzu la pat. Avea toată spinarea numai buboaie.
Trimise după medicul cel vestit și acesta veni de îndată.
Trebuie să spunem că în vechea Chină, a-ți arăta altuia trupul era considerat o necuviință atât de mare, încât nici bolnavul nu-și lepăda vreodată veșmintele în fața doctorului. Mai ales când avea de tratat o femeie, medicul nu-i putea vedea decât mâna, sau chiar numai locul unde se ia pulsul. Restul era îmbrăcat, învelit și acoperit cu grijă.
Lesne de înțeles că tratamentul se făcea mai mult pe ghicite, medicul trebuia să aibă calități extraordinare, să înțeleagă după puls, temperatură și după ritmul respirației, ce are de făcut.
— M-ai chemat să te vindec, îi spuse doctorul cel vestit domnului Zhan. Nu te temi de durere?
— Doctore, mă dau cu totul pe mâinile dumitale. Fă tot ce crezi. Consideră că nu mă tratezi pe mine, ci că-ți oblojești propria-ți spinare. Să faci cu spinarea mea exact ceea ce-ai face cu-a dumitale.
Având o asemenea învoială, doctorul îl consultă și îl trată cu multă atenție și grijă, după știința sa, și în scurt timp domnul Zhan se vindecă deplin.
Altfel, dacă ar fi procedat ca toată lumea pe vremea aceea, cine știe cât ar fi suferit, sau dacă ar fi scăpat vreodată.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
