De ce e marea sărată

Demult de tot, în depărtata vechime, trăiau pe lume doi frați. Cel mare era bogat, iar cel mic era sărac. O dată, într-un ajun de An nou, fratele cel sărac se duse la cel bogat, să-i ceară cu împrumut o măsură de orez.
Fratele cel bogat nu voi să-i dea nimic, ba îl mai luă și la ocări, alungându-l de la ușa lui. Ce să facă fratele cel mic? Porni înapoi către casă, abătut și cu mâinile goale. Deodată pe cărarea de munte pe care mergea, întâlni un bătrân cu pletele albe ca zăpada.
— Încotro? îl întrebă unchiașul.
— Iată, azi e ajunul Anului nou și eu n-am în casă măcar un pumn de orez ca să-l dăruiesc zeilor aducători de noroc. Degeaba m-am dus la fratele meu cel bogat, că n-a vrut să-mi dea nimic. Mă întorc cu mâinile goale.
— Dacă-i așa cum spui, am să te ajut eu. Ia această mangină 1 și du-te în pădure. Este pe-acolo, pe undeva, o peșteră, în peștera aceea trăiesc niște pitici. Ei îți vor cere să guste din mangin și îți vor făgădui pentru ea munți de aur. Dar tu să nu primești. Spune-le că nu vrei la în schimb decât râșnița lor.
Zicând acestea, bătrânul îi dădu fratelui cel sărac o piroșcă-mangin și se făcu nevăzut.
Fratele cel sărac se duse în pădure și dădu de peștera cu pricina, în jurul ei forfoteau o mulțime de omuleți mici de tot. „Ce-or fi făcând acolo?” se întrebă mirat. Uitându-se mai bine, văzu o ceată întreaga de pitici care, opintindu-se și poticnindu-se, cărau cu mare trudă un lujer subțire de stuf.
— Stați nițel, stați că vă ajut eu! spuse fratele cel sărac.
Luă firul de stuf și-l duse în peșteră. Deodată, chiar la picioarele lui, răsună un glas subțirel ca un bâzâit de țânțar:
— Săriți! Ajutor! A omorât pe cineva! Când se uită mai bine, ce să vadă? Într-adevăr, fusese cât pe-aci să strivească una din acele făpturi mărunțele. Piticul se zbătea între tocul și talpa sandalei, strigând și cerând ajutor. Se aplecă și scoase piticul cu băgare de seamă, ținându-l cu două degete.
— Ehei, se minună omulețul, da’ puternic mai ești, uriașule! Cât de greu sunt eu, m-ai ridicat ca pe-un fulg!
În clipa aceea piticul văzu piroșca din mâna fratelui cel sărac și începu să se roage ațâțat de poftă:
— Dă-ne nouă această plăcințică! Cere-ne tot ce dorești în schimbul ei. Numai dă-ne-o!
Pe dată, piticii începură să care aur din peșteră. Grăunte cu grăunte, adunară în curând o grămadă întreagă. Dar fratele cel sărac își aduse aminte de ce-l învățase moșneagul și nu voi să primească.
— Nu vreau aur, mie să-mi dați râșnița voastră. Piticii mai stăruiră o vreme, dar văzând că nu-i chip să-i schimbe gândul, îl călăuziră în peșteră. Acolo, într-un ungher, se afla o râșnița cu pricina.
— Râșnița asta, îi spuseră, e comoara noastră cea mai de preț. Rău ne pare că rămânem fără ea. Piroșca ta ne place grozav. Ia-o și stăpânește-o sănătos. Dacă învârți piatra spre dreapta, îți dă ce-ți poftește inima. Dacă o învârți spre stânga, pe dată încetează măcinișul. Vezi, nu uita să-ntorci spre stânga, altfel nu se mai oprește în veac.
Fratele cel sărac duse râșnița acasă. Nevasta, care se săturase de atâta așteptare, îi ieși nerăbdătoare în cale:
— Ei, ai adus măcar o mână de orez?
— Nu mai întreba nimic, răspunse el, și așterne degrabă un țol, jos pe tatami.
Soția întinse repede un țol pe tatami. Fratele cel sărac puse râșnița jos și învârtind spre dreapta, spuse:
— Râșniță, dă-ne nouă orez! Râșniță, dă-ne nouă orez!
Cât ai clipi începură să curgă pe boabe albe și mari.
— Râșniță, dă-ne nouă pește! Râșniță dă-ne nouă pește!
Pe țol începură să cadă pești sărați, mari și frumoși.
Alte multe bucate gustoase le macină râșnița! Abia după ce nu mai pofti nimic, fratele cel sărac învârti piatra spre stânga și râșnița se opri. Se așezară bucuroși la masă. Apoi îi spuse nevestii:
— Destul ne-am chinuit în bordeiul ăsta amărât. A venit vremea să trăim și noi ca oamenii. Apoi îi porunci râșniței:
— Râșniță, râșniță, fă și pentru noi o casă nouă și frumoasă, cu cămări largi și cu grajd să stea legați la iesle șaptezeci și patru de cai. După aceea pregătește cât mai multe plăcinte cu orez și niscai vin bun.
Atunci, fratele cel mic pofti la ospăț pe toți vecinii și toate neamurile. Mult se mai mirară oamenii:
„Ultimul sărăntoc din sat a ajuns să ne cheme pe toți la ospăț!”
Firește, fusese poftit și fratele cel bogat. Acesta veni, se uită și mai, mai să nu-și creadă ochilor: „Păi, doar aseară frate-meu a venit să-mi ceară o măsură de orez, iar acuma se scaldă în belșug. Cum poate cineva să se îmbogățească astfel într-o singură noapte? Chiar de-ar fi să crap, își mai zise el, și tot aflu eu până la urmă ce s-a petrecut.”
Fratele cel mare chefuia vârtos, împreună cu ceilalți, dar privea cu luare-aminte în toate părțile. Oaspeții începură să se pregătească de plecare. Fratele cel mic ținea morțiș să rămână de bun rămas.
Se strecură pe nesimțite în cealaltă odaie, unde se afla râșnița, și învârti spre dreapta, spunând:
— Râșniță, râșniță, macină tu dulciuri pentru toți musafirii mei!
Fratele cel mare văzuse totul printr-o crăpătură… „Ehei, își zise. Acuma știu eu de unde agonisește prăpăditul ăsta atâta bogăție!”
Gazdele își petrecură oaspeții, apoi se culcară. În casă domnea liniștea. Fratele cel mare se furișă tiptil înăuntru, vârî râșnița într-un sac și după ce mai luă o plăcintă și felurite dulciuri. Merse astfel până la malul mării unde, din întâmplare, se afla priponită o barcă. Aruncă râșnița în barcă și vâsli către larg.
„Am să mă duc pe-o insulă depărtată, își făcu el socoteala, iar acolo voi pune râșnița să macine numai și numai pentru mine. Așa voi ajunge cel mai bogat om din lume.”
Barca pluti multă vreme pe mare. Se făcuse ceasul prânzului. Fratele cel mare își aduse aminte că are în sac o mulțime de dulciuri și o singură plăcintă. Se uită la merindele lui și pofti cu strășnicie ceva sărat.
„Am să-i cer râșniței, mai întâi și mai întâi, sare pentru, plăcintă.” Întoarse piatra spre dreapta și porunci:
— Hei, râșniță, macină-mi nițică sare!
Din râșniță începu să curgă un șuvoi de sare albă. Cât ai clipi, fundul bărcii se acoperi cu sare. Stratul creștea și fratele cel mare se afunda în el. Voi să oprească râșnița, dar aceasta măcina de zor: căci uitându-se prin crăpătură, nu luase aminte că trebuie să întoarcă piatra spre stânga, pentru ca unealta vrăjită să-și contenească lucrul.
— Hei, râșniță, oprește, ajunge! Oprește-te, blestemato! strigă el deznădăjduit.
Sarea îi ajunsese la genunchi. Barca se cufunda tot mai adânc în apă, iar râșnița măcina harnică, întruna. Bâldâbâc, barca se scufundă și fratele cel mare pieri înecat.
Râșnița zace și azi pe fundul mării și varsă sare din ea neîncetat.
Va măcina astfel sfârșitul veacurilor. Iată de ce apa mării e atât de sărată.
​
1 Mangina – piroști din aluat dulce cu umplutură de bob gătite în abur