de Edmondo de Amicis
Fiul carbunarului fusese și școlarul profesoarei Delcati, care a venit azi sa vada pe fratele meu bolnav. Ce de am mai ras, cand ne-a spus ca mama baiatului acela, acum doi ani, îi adusese un șorț plin cu carbuni, ca sa-i mulțumeasca, fiindca daduse medalie fiului ei. Sarmana mama staruia mereu sa-i primeasca carbunii și mai ca plangea cand se vazu silita sa se întoarca înapoi cu povara. Ne mai spuse și despre o alta femeie, care i-a adus un buchețel de flori foarte greu, pentru ca în mijlocul lui pusese un fișic de gologani.
Am petrecut minunat cu dansa, și frațiorul meu, care pana atunci nu voise cu nici un chip, sa ia doctoria, de dragul ei a luat-o. Cata rabdare trebuie sa aiba cineva cu copii din clasa I inferioara, toți știrbi ca niște unchiași, de nu pot nici macar sa pronunțe curat literele r și s. Apoi, unul tușește, altuia îi curge sange din nas, unul își pierde pantofii pe sub banci, altul plange fiindca s-a înțepat cu o penița, un al treilea se vaita ca a greșit cumparand un caiet nr. 2 în loc de un caiet nr. 1. Cincizeci de copii într-o clasa care nu știu boaca, cu niște manușițe mititele și plapande cu care trebuie sa țina condeiul, ca sa scrie. Buzunarele lor sunt pline: cu stafide, cu naut, cu nasturi, cu dopuri de sticluțe, cu pietricele și cu tot felul de marunțișuri. Profesoarele sunt silite sa-i caute, caci își ascund nimicuri de acelea chiar și prin pantofi. Pe langa acestea, sunt neastamparați și nebagatori de seama; cand intra o musca zbarnaind pe fereastra, îi vezi pe toți cu ochii în sus.
Vara vin la școala: cu flori, cu iarba, cu gandaci care zboara prin clasa, cad în calimari, ies plini de cerneala și se plimba pe caiete de le mazgalesc peste tot.
Profesoara e silita sa fie pentru ei ca o mama: sa-i ajute ca sa se îmbrace; sa-i lege la deget, cand se înțeapa; sa le ridice caciulițele de pe jos; sa observe sa nu-și schimbe paltoanele la ieșire, caci atunci zbiara și striga. Bietele profesoare! Ba mai vin și mamele sa se planga:
— Cum se poate, domnișoara, baiatul meu și-a pierdut condeiul!
— Dar de ce nu învața nimica fiul meu, domnișoara?
— De ce n-ai dat mențiune lui Costica al meu? Învața foar-te bine!
— De ce nu poruncești sa bata cuiul acela de la banca? Ionel al meu și-a rupt pantalonii!
Profesoara fratelui meu se supara cam rau cateodata cu copiii, își pierde rabdarea, îi cearta, dar are o inima așa de buna! Îi pare rau cand e silita sa-i certe și, dupa puțin timp, nu o rabda inima și mangaie pe copilul certat. Chiar pe cate un ștrengar îl gonește din școala pentru cateva zile, tot cu inima îndoita. Se supara pe parinții care pedepsesc copiii lasandu-i nemancați. Profesoara Delcati e tanara și înalta, oacheșa, vioaie, se îmbraca bine și este îndemanatica la toate. Are o inima așa de buna: orice nimic o înduioșeaza.
— Nu e așa? Copiii te iubesc! i-a zis mama.
— Unii da! Însa cum sfarșesc școala, cei mai mulți nici nu se mai uita la noi, raspunse profesoara. Cand trec la pro-fesori le este rușine ca au învațat la noi, la profesoare! Și crede-ma, dupa ce am iubit și am îngrijit așa un copil, timp de doi ani, ne vine greu sa ne desparțim de el. Uneori zicem de cate unul:
— Sunt încredințata ca acesta ma iubește, n-o sa ma uite.
— Trec vacanțele, venim iarași la școala, îl vedem, aler-gam dupa dansul, îl chemam… Aș! El nici ca mai întoarce capul spre noi!
Aici, profesoara se înduioșa, se scula cu ochii plini de lacrimi și sarutand pe frațiorul meu, îi zise:
— Dar tu, micuțule, n-o sa te porți astfel, n-o sa întorci capul, cand ma vei vedea. Nu-i așa? N-o sa te lepezi de buna și de sarmana ta prietena!
