Odinioară, trăiau într-o împărăție îndepărtată doi frați de viță domnească. Celui mare îi plăcea grozav să pescuiască și, ori că avea noroc, ori că era el dăruit cu vreo deosebită putere, nu știu, dar prindea cu ușurință tot felul de pești, și mai mari și mai mărunței. Era destul să arunce undița în apă, că se și agăța vreunul.
Cel mai mic se da în vânt după vânătoare. Bucuria sa cea mai mare era să gonească pe coline, prin păduri, peste tot, unde dobora lesne păsări și tot felul de animale.
Dar pesemne că omului i se urăște cu o ocupație și râvnește curând la alta. Într-o bună zi, fratele cel mic îi spuse celuilalt:
— Hai să schimbăm: tu să vânezi în locul meu, iar eu o să încerc să pescuiesc. Dă-mi undița ta.
Fratele cel mai mare, la început nu vru să se învoiască. Se obișnuise cu plăcerea lui și îi venea greu să o părăsească. Dar atâta stărui celălalt, încât, în cele din urmă, zise:
— Bine, fie. Hai să schimbăm.
Cel cu vânătoarea își încercă norocul cu undița, dar, ca un făcut, nu prinse niciun pește, ba mai pierdu și cârligul undiței în mare.
Când auzi de asta, pescarul îi spuse:
— Una este vânătoarea, alta e pescuitul. Fiecare cu ce a apucat și cu ce s-a obișnuit. Să ne întoarcem la ocupația noastră de la început.
Iar fratele cel mic îi răspunse:
— Dar n-am prins niciun pește cu cârligul tău. Nici nu știu unde o fi prin fundul mării.
Celălalt stărui:
— Să mi-l dai neapărat, că trebuie să plec.
Atunci vânătorul își frânse sabia sa în bucățele, făuri din ele cinci sute de cârlige pentru undiță și le dete fratelui său, rugându-l să le primească. Dar acesta nici nu vru să audă.
Din nou se puse pe muncă trudnică și bătu cu ciocanul o mie de cârlige de prins pește. Dar fratele pescar nu primi nici de data asta, zicând:
— Mie să-mi dai cârligul de la undița mea, nu altul.
Întristat foarte, vânătorul se așeză la marginea mării și plânse amar. Când îl văzu în starea asta, Bătrânul-Înțelept-al-Mării se apropie de el și îi zise:
— Ia spune-mi mie de ce ești amărât?
Iar el îi povesti de la început cum îi pierduse cârligul de la undiță și cum celălalt frate nu voia în ruptul capului altul în loc.
Atunci Bătrânul-Înțelept-al-Mării dură o barcă și îl pofti în ea, iar el, împingând barca pe mare, îi spuse:
— Uite ce minunată vreme! Du-te și te plimbă. Lasă-te în voia vântului și o să întâlnești un palat zidit numai din scoici de mare. Și când o să ajungi la poarta palatului, o să dai de un arbore de coacăze negre crescut deasupra puțului de lângă poartă. Dacă te sui în acest pom, până sus în vârf, atunci fiica Regelui Mării va veni să te vadă și-ți va spune ce trebuie să faci.
El făcu precum îi spuse Bătrânul-Înțelept. Lăsă barca să lunece în voia ei și dădu în scurtă vreme de palatul minunat. Cum sosi, cum se sui în arbore și așteptă.
De la o vreme, veniră cu găleți de aur la fântână, sclavele Domniței Mărgăritar, fiica Regelui Mării. Când se aplecară să scoată apa, văzură o rază luminoasă frângându-se în luciul apei și când ridicară ochii în sus, ca să înțeleagă de unde vine lumina, dădură cu ochii de un tânăr frumos, în vârful pomului.
Acesta ceru femeilor să-i dea și lui puțină apă. Ele îi întinseră o cupă de aur, plină. Dar el, fără să guste măcar apa, luă piatra prețioasă care-i atârna la gât, o puse între buze și o lăsă să cadă în cupa de aur. Piatra se lipi de fundul cupei așa de tare, încât ele încercară în zadar să o dezlipească. Așa că fură nevoite să o ducă stăpânei așa cum era.
Când domnița văzu piatra prețioasă, întrebă pe sclavele sale:
— E cineva la poartă?
Iar ele răspunseră:
— Da, este în pomul de lângă puț un tânăr foarte frumos, mai frumos și mai mândru chiar decât regele nostru. Ne-a cerut apă, și noi i-am dat. Dar el, fără să bea, a dat drumul în cupă acestei pietre prețioase.
Domnița Mărgăritar socotind întâmplarea prea ciudată, se duse ea însăși acolo și fu încântată de frumusețea tânărului. Dar înainte de a putea fi bine văzută de el, dispăru și se duse la tatăl său să-i spună:
— Tată, în coacăzul de lângă fântână este un bărbat deosebit de chipeș.
Atunci Regele Mării ieși el însuși la poartă. Când îl zări în vârful arborelui, el știu îndată cine este. De aceea îl rugă să coboare și să intre în palat, ba îl pofti chiar pe tronul său făcut din piele de focă și covoare groase de mătase.
Regele Mării dădu un mare ospăț în cinstea musafirului, la care luă parte și Domnița Mărgăritar. Și fură cu toții așa de buni și binevoitori cu el, iar acesta îndrăgi pe domniță așa de tare, încât se însură cu dânsa și hotărî să locuiască acolo mai departe, viețuind împreună trei ani de zile.
Într-o noapte, când trecură acești trei ani, fratele vânător își aduse aminte de casa sa, de ceea ce i se întâmplase, de fratele pescar și din pricina asta suspină adânc.
Domnița Mărgăritar fu mișcată și spuse părintelui ei:
— Tată! Vreme de trei ani am fost amândoi atâta de fericiți. Bărbatul meu nu a avut prilej să fie niciodată supărat și nu l-am văzut până acum mâhnit. Dar azi-noapte, întâia oară i-am auzit suspinul. Ce poate să însemne asta?
Regele Mării rugă pe ginerele său să-i mărturisească lui pricina întristării și cauza pentru care venise la palatul său. Acesta îi povesti ceea ce i se întâmplase cu acel cârlig de undiță pierdut și cum se supărase fratele său.
Regele Mării chemă îndată toți peștii mării, mari și mici, și le vorbi așa:
— Este vreunul dintre voi care să fi luat cârligul de undiță pierdut de ginerele meu?
Iar ei răspunseră:
— Peștele Tai se plânge că de la un timp îl doare în gât și nu poate mânca cum trebuie. Poate că el l-o fi înghițit.
Îndată trimiseră după el să-l cheme, îl cercetară cu îngrijire și, într-adevăr, găsiră în gâtul său cârligul. Îl scoaseră cu binișorul, îl spălară bine și i-l deteră fratelui mai mic.
Acesta mulțumi din toată inima și spuse regelui că trebuie să se întoarcă acasă ca să-l înapoieze fratelui său.
La plecare, Regele Mării îi mai dărui două pietre prețioase. Una avea puterea să facă să se retragă marea; cealaltă dimpotrivă, să o umfle. Apoi îi spuse:
— Acuma, întorcându-te acasă, vei da cârligul de undiță fratelui tău. Și ai grijă să-ți sădești orezul în vale, dacă fratele tău îl cultivă pe deal; iar dacă îl sădește el în vale, tu să-l cultivi pe deal. Și dacă iarăși va fi rău cu tine, atunci eu o să mișc apele în așa fel, încât să-ți folosească numai ție, iar lui să-i fie lipsă.
Atunci ginerele său îl întrebă:
— Dar dacă se va înfuria așa de tare din cauza asta, încât va voi să mă omoare?
Regele Mării îi răspunse:
— Dacă fratele tău va voi să te ucidă, atunci tu să scoți piatra prețioasă care face să umfle marea și așa, el va fi înghițit de ea.
— Dar dacă îi va părea rău și va cere iertare? mai întrebă el.
— Dacă se căiește, zise Regele Mării, atunci tu să scoți cealaltă piatră prețioasă, care face ca apele să se coboare îndată și valurile îl vor lăsa viu și nevătămat.
După asta, Regele Mării chemă pe toți crocodilii și le zise:
— Ginerele meu vrea să se întoarcă acasă. Care dintre voi poate să-l ducă repede pe spinarea lui?
Un crocodil lung cât toate zilele ieși în fața regelui și zise că poate să-l ducă, ba și să se întoarcă înapoi, într-o singură zi.
— Du-te, îi zise Regele Mării, și ai grijă de dânsul să nu i se întâmple nimic.
Fratele mai mic se așeză pe spinarea crocodilului, își luă rămas bun și plecă. Crocodilul îl duse într-adevăr într-o singură zi, precum spusese. La despărțire, el scoase pumnalul de la brâu și îl puse pe gâtul crocodilului, în semn că a sosit cu bine, iar acesta se depărtă în grabă să dea de veste Regelui Mării.
Cum ajunse acasă, se duse vesel la fratele său și îi dădu cârligul. Apoi făcu așa cum îl povățuise socrul său, Regele Mării.
De atunci, ca un făcut, fratelui pescar îi mergeau toate treburile rău. În furia sa, socoti că nu poate fi altă pricina decât fratele său, și voi să-l omoare. Acesta însă își aminti de sfaturile Regelui Mării, scoase repede piatra prețioasă de la gât și îndată marea se umflă ca mânată de o furtună năprasnică, gata să înece pe fratele pescar.
Când văzu primejdia, acesta înțelese îndată puterea deosebită pe care o avea fratele mai mic, se grăbi să-i spună că-i pare rău de ceea ce a făcut și îi ceru iertare.
Atunci fratele vânător scoase repede cealaltă piatră prețioasă, care făcu îndată ca marea să se retragă, gonind valurile înapoi.
După această întâmplare, fratele mai mare înțelegând că nu e de glumă, dădu ascultare celui mai mic, făgăduindu-i să-i fie credincios și să-l ajute oriunde va fi nevoie.
Și de atunci, la curtea împăratului se joacă un dans care închipuie luptele fratelui cel mare cu valurile, când era să se înece.
În românește de Ioan Timuș
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 5, 1967 [p.242-249]