Trăia odată în China o fată care se numea Ciju Iu-tai. Era tare frumoasă și deșteaptă; nu numai că desena frumos dragonii și broda pasărea Phoenix, dar cunoștea și hieroglifele și putea să citească și cărțile vechi.
Într-o zi, Iu-tai se hotărî să meargă în orașul Hancijou la un cărturar vestit, ca să învețe de la el înțelepciunea. Dar știa că obiceiurile locului nu îngăduiau fetelor să meargă singure spre ținuturi îndepărtate.
Așa că Iu-tai se îmbrăcă în haine bărbătești și o porni pe drumul ce duce la Hancijou. Ajungând la cărturar, se plecă în fața portretului lui Confucius și după aceea în fața cărturarului, și dădu binețe tuturor învățăceilor.
Printre discipoli era un tânăr pe nume Lian Șan-bo. De la început, tânărul îi plăcu fetei. Șan-bo era nu numai frumos și bun, dar învăța și foarte bine. Pe zi ce trecea, prietenia lor devenea tot mai trainică. Nicio clipă nu se despărțeau unul de altul, dar tânărului nici prin cap nu-i trecea că Iu-tai este fată. Ea desigur nu i-a destăinuit decât pe jumătate secretul ei, iar pe tânărul cufundat în învățătură era ușor să-l amăgească. Ceilalți învățăcei nici pe departe nu se gândeau la așa ceva. Și nimeni nu a observat nimic în afară de soția cărturarului, care-i și spuse acestuia într-o bună zi:
— Oare tu nu vezi că Iu-tai este îmbrăcată bărbătește?
— Dar се-ți veni?! se miră cărturarul.
— Bărbații, când se înclină în fața portretului lui Confucius, se lasă mai întâi pe genunchiul stâng, iar femeile pe cel drept. Cum de nu ai observat că, în ziua când Iu-tai a venit pentru prima dată la școală și s-a înclinat în fața lui Confucius, s-a lăsat pe genunchiul drept?
— Ei, asta era prea puțin pentru a fi siguri că este fată, zise cărturarul. Vezi, Iu-tai nu s-a mai trădat prin nimic altceva.
Și cum femeia nu l-a convins, cărturarul nu o crezu. Dar ea nu s-a lăsat. Cum să n-o creadă bărbatul?
Într-o zi, soția cărturarului o invită pe Iu-tai la ea acasă, îi dădu vin și după ce bău puțin fata, nefiind obișnuită, se îmbătă repede și-i spuse tot adevărul.
Trezindu-se dimineața, Iu-tai își aduse aminte că a dezvăluit taina sa soției cărturarului. Nu mai putea să rămână în școală. Îi spuse lui Lian Șan-bo că trebuie să se întoarcă fără zăbavă acasă. Inima tânărului se umplu de tristețe. Se gândi la mii de motive și la sute de mijloace pentru a-și reține prietenul. Dar totul a fost în zadar, Iu-tai își adună lucrurile, iar Lian Șan-bo, mâhnit, o conduse la plecare. Au mers mult împreună și nu aveau putere să se despartă și mereu amânau clipa despărțirii.
Orașul rămăsese departe în urmă, dar Șan-bo tot mai mergea alături de prietenul său. Iu-tai tare ar fi vrut să-i spună tânărului cine este ea în realitate. Nădăjduia că tânărul se va îndrăgosti de ea și că se va putea cândva ca soarta să-i unească. Dar fata nu putea să-i spună direct și se hotărî să-i dea de înțeles prin pilde. Văzând pe cer o pereche de lebede, Iu-tai spuse:
— Frate Șan-bo, privește perechea de lebede care s-a ridicat sus, sus, deasupra lacului. Vezi cum lebăda a zburat în față, iar soțul ei zboară după ea. Ce bine se simt împreună!
Dar Șan-bo nu înțelese la ce se gândea fata. Mai merseră puțin și din nou spuse Iu-tai:
— Frate Șan-bo, vezi tăietorul de lemne care coboară din munți? Pentru soția și copiii lui duce el vreascuri. Acum va fi cald în casa lor.
Iarăși nu înțelese Șan-bo despre ce e vorba.
După o vreme, Iu-tai spuse:
— Frate Șan-bo, privește perechea de gâște sălbatice, care se rotesc deasupra noastră. Iată, una s-a întors spre răsărit, iar cealaltă spre apus. Gâște, gâște, de ce vă despărțiți? Zburați împreună mai departe!
Și Șan-bo tot nu înțelese nimic.
— Frate Iu-tai, mie îmi este foarte greu. Vezi, în curând trebuie să ne despărțim, iar tu te-ai apucat să vorbești, despre păsări și tăietori de lemne. Nu despre aceasta ar trebui să vorbim! spuse supărat Șan-bo.
— Bine, dacă tu nu vrei, eu nu voi mai spune nimic, iar vremea despărțirii deja a sosit, tu și așa m-ai condus destul de departe.
— Dar eu nu pot, Iu-tai, să mă despart de tine. Dă-mi voie să te mai conduc puțin.
— Frate Șan-bo, îți mulțumesc foarte mult pentru prietenia ta. Aș vrea ca înainte de a ne despărți să-ți spun un lucru foarte important. Tu încă n-ai o logodnică, iar eu acasă am o soră, care-mi seamănă foarte mult, este deșteaptă și-ți va fi o soție bună. Cum ajung acasă am să vorbesc cu tata să primească să o mărite cu tine. Ești de acord? Numai să vii la noi cât mai repede. Mă voi strădui să aranjez totul.
— Neapărat voi veni la voi! exclamă Șan-bo.
Mai merseră câțiva pași. Un râuleț le tăie calea, Iu-tai privi apa și-i spuse lui Șan-bo:
— Uită-te, Șan-bo, oare râulețul este adânc? Du-te repede în sat după bețe de bambus, ca să facem o plută și să trecem pe malul celălalt.
Șan-bo se îndreptă spre sat, iar Iu-tai, în acest timp, trecu pe malul celălalt.
Când Șan-bo sosi gâfâind cu legătura de bețe, Iu-tai era deja pe malul celălalt.
— Frate Iu-tai, de ce nu m-ai așteptat și pe mine? De ce ai trecut singur apa?
— Iartă-mă, frate Șan-bo, dar este timpul să ne despărțim. Nu mă conduce mai departe și întoarce-te acasă. Numai să nu uiți făgăduiala. Vino la noi cât mai repede!
Timpul trecu pe nesimțite, Iu-tai de mult locuia iar acasă. Într-o dimineață, Lian Șan-bo își aduse aminte de cuvintele prietenului Iu-tai despre sora lui și de promisiunea pe care i-o făcuse. Și în aceeași zi purcese la drum.
Ajungând la casa lui Iu-tai, tânărul bătu la poartă și spuse pricina venirii sale. A fost invitat să ia loc în sala mare, unde așteptă până i se urî și nimeni nu veni la el.
Nu trecuse mult de când părinții lui Iu-tai reușiseră să o mărite fără consimțământul ei. De aceеа ea nu putu să vină. Îi venea foarte greu să-și vadă prietenul. Șan-bo era plin de speranțe, dar degeaba, nimeni nu se arăta.
În sfârșit, tânărul își pierdu răbdarea, se supără și, nemaiținând seama de cei șapte ani de acasă, făcu un mare tărăboi și sparse toate vasele din sală.
Lui Iu-tai nu-i mai rămase altceva de făcut decât să meargă la el. De-abia acum a înțeles Șan-bo că prietenul său nu era băiat, ci fată, într-adevăr frumoasă, într-adevăr ca o zână. Acum a înțeles Șan-bo că prietenul cu care a stat la masă este fată. Privind cu speranță la Iu-tai, o întrebă:
— Îți amintești despre ce am vorbit când ne-am despărțit?
— Da, dar atunci nu ți-am spus să vii cât mai repede? Tu ai sosit târziu. Noi nu avem voie nici să visăm unul la altul. Părinții deja m-au dat în familia Ma. Acum aparțin acestei familii și nu am voie nici măcar să mă văd cu tine.
— Ai, ai!
Doar atât a mai putut să rostească Șan-bo, reținându-și lacrimile și, zdrobit de supărare, se întoarse acasă.
Tânărul se îmbolnăvi de dorul ei, pentru că dragostea lor era nefericită. Niciun fel de leac nu te poate vindeca de această boală. Pe patul de moarte, Șan-bo o rugă pe maică-sa să se ducă la Iu-tai și s-o întrebe dacă nu știe cumva un mijloc de a-l salva.
Fata o ascultă cu tristețe pe mama prietenului ei iubit și-i spuse:
— Numai coarnele bătrânului dragon vor vindeca boala lui.
Când mama lui Șan-bo îi transmise răspunsul lui Iu-tai, tânărul înțelese că nu mai există scăpare și că boala lui e fără leac.
Șan-bo îi spuse mamei sale:
— Îngroapă-mă lângă drumul care duce de la casa Ciju la casa Ma!
Sosi ziua nunții lui Iu-tai. Mirele Ma, plin de sine și țanțoș, ieși la poartă să întâmpine litiera de nuntă, care se îndrepta spre casa lui, dar o așteptă în zadar.
Când culii treceau pe lângă mormântul lui Șan-bo, fata le porunci:
— Opriți litiera!
Și, în aceeași clipă, ea sări din litieră și îngenunche la mormânt.
Se auzi atunci un sunet și dintr-o dată mormântul se deschise, Iu-tai sări în el. Oamenii alergară într-acolo, dar nu mai apucară s-o prindă. Mormântul se închise pe neașteptate și în mâna lor rămase doar o bucată din fusta lui Iu-tai. Când oamenii lăsară pânza din mână, ea se transformă într-un fluture, care se înălță sus, sus de tot, purtat de vânt. Și oamenii duseră la casa Ma litiera goală. Înfuriat, mirele își adună toate slugile și le porunci să deschidă mormântul.
Au deschis mormântul, dar sicriul era gol. Numai două păsări zburară din mormânt și se așezară pe un copac lângă casa Ma. Dar nimeni nu le putea vedea. În schimb, se auzea trilul lor vesel. Una din ele ciripea:
Ma, bogatule stăpân,
De ce stai singur cuc?
Iar cealaltă a adăugat:
Rușine, rușine, mire Ma,
De ce e-atât de liniștită casa ta?
Nu ai în ea nici musafiri, nici vin,
Unde este acum nevasta ta?
Auzind aceste cuvinte batjocoritoare, mirele Ma nu putu să mai îndure rușinea și se aruncă în râu. Și până în zilele noastre se plimbă în acel râu peștele „cu solzi verzi”. Acesta este chiar mirele Ma. Și cele două păsări nevăzute zboară uneori deasupra râului, ciripind vesele și făcându-i în ciudă.
repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21 (1978) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București.
Culi – muncitori asiatici.
