Trăia cândva, la marginea orașului Osaka, în mahalaua Temma, un flăcău pe nume Torayan. Vegheat cu strășnicie de maică-sa, Torayan pregătea domburi (*) de țipari, pe care le vindea în târg, trecătorilor înfometați. Asta era îndeletnicirea lui și altceva nu știa să facă. Grozav se mai temea flăcăul de cicălitoarea lui mamă! Dar bătrâna avea dreptate să-l țină din scurt, fiindcă era un gură-cască fără pereche și de câte ori îl lăsa de capul lui făcea numai boroboațe.
O dată Torayan cumpără din piață un țipar mare și gras. Îl puse pe tocător și voi să-l taie cu satârul. Dar năuc cum era din născare, nu ținu destul de zdravăn peștele, care tot zbătându-se, îi lunecă din mâini și zvâc! la șanțul cu apă. De-acolo înotând cu iuțeală, nimeri într-unul mai mare și mai adânc. Șanțul cel mare se pierdea undeva în câmp, printre grădinile de zarzavat.
— Stai, diavole, unde fugi! Oprește-te, când îți zic!…
Torayan o luă la fugă după țipar, cu mâinile întinse, doar-doar l-o înșfăca. Dar, ți-ai găsit să-l prindă! Tot gonind el așa, bezmetic, ajunse pe un ogor semănat cu ridichi. Stăpânul ridichilor strigă supărat:
— Hei, băiete, ce tot alergi prin grădina mea?!
— Tu nu vezi? Alerg să prind țiparul ăsta afurisit, care mi-a scăpat. Dar după cum bag de seamă, nu mai pun eu mâna pe el. Vai de sufletul meu! Cum o să mă întorc acasă cu mâna goală? Mă omoară mama. Vai mie, nenorocitul! Mai bine nu mă mai nășteam pe lume. Nu, nu mă mai întorc acasă în ruptul capului. Dar încotro s-o apuc oare? Vai și iar vai!
— Ia nu te mai văicări atâta! îl dojeni țăranul. Lacrimile n-ajută la nimic. Dacă ți-e e frică să te-ntorci acasă, bagă-te slugă la mine. Până una-alta, o să mă ajuți să strâng ridichile.
Bucuros nevoie-mare, Torayan se și apucă de treabă. Dar ca un făcut, se nimeri să dea peste o ridiche uriașă, atât de bine înfiptă în pământ, încât n-o putea scoate cu niciun chip. Torayan își încordă brațele, se sprijini bine în călcâie, apoi începu să mormăie:
— Un-doi-trei! Hop și hei! Hop și hup! Trage-zdup!
Trăgând din răsputeri, izbuti să smulgă ridichea uriașă, care ieșind din pământ răbufni atât de tare, încât îl aruncă pe Torayan tocmai în slava cerului. Se roti el ce se roti prin văzduh ca un titirez și, deodată, buf! căzu chiar în mijlocul curții unui dogar de pe Strada Dogarilor.
Dogarul înlemni de spaimă:
— De unde-ai mai răsărit și tu? Mi se pare mie sau ai picat din cer?
— M-am căznit să scot din pământ o ridiche cât toate zilele, dar de cum am smuls-o, m-a aruncat tocmai, aici, la voi, desluși Torayan cu lacrimi în ochi, frecându-și fundul lovit. Acuma, chiar că nu mai am unde mă duce. N-ai vrea să mă primești ucenic la tine?
— Vasăzică, așa stau lucrurile, zise dogarul îngândurat. Da’ știi că s-a brodit bine? Aveam mare nevoie de un ajutor. Uite, tu o să faci cercuri de bambus și o să le bați pe butoaie.
Flăcăul se și apucă să arcuiască bambusul și să-l bată pe doagele putinii. Dar, cum nu se pricepea defel, iar pe deasupra mai era și gură-cască, cercul mlădios de bambus i se destinse în mâini cu atâta putere, încât Torayan se pomeni zburând în văzduh ca o săgeată scăpată din arc! Și, buf! căzu la pământ chiar în curtea unui meșter de umbrele de pe Strada Umbrelarilor.
— Valeu, nu mai pot de durere! răcni Torayan, frecându-și de zor dosul învinețit a doua oară.
— Hei, unde te năpustești așa, cu ciocanul ăla în mână? îl luă la rost meșterul. Ce vânt te-a adus în ograda mea?
— Am fost ucenic la un dogar, îl lămuri flăcăul. Băteam cercurile pe butoaie. Un afurisit de cerc s-a dezdoit și m-a pălit așa de tare că m-a aruncat tocmai în tăria cerului. Acuma chiar că mi-e rușine să mă întorc la stăpân. N-ai vrea să mă iei în slujbă la tine?
— Păi să te iau, ce să fac. Uite, întinde și tu mătasea pe spițele umbrelei să văd de ce ești în stare.
Torayan se apucă de lucru plin de râvnă și migală, întinse mătasea pe o umbrelă mare, o deschise, o încercă, apoi merse să i-o arate stăpânului. Dar vezi că tocmai atunci se iscă din senin un vârtej grozav. Gură-cască nu mai avu timp să închidă umbrela, nici s-o lepede din mână.
Vântul îl răsuci și-l purtă ca pe-o păpădie, sus, sus de tot, printre nori, în împărăția văzduhului.
Tot plutind astfel prin cer, Torayan se pomeni dinaintea unei case. În prag se arătă o femeie cu înfățișare ciudată, ai cărei ochi străluceau atât de tare, încât flăcăul nu putu să-i privească.
— Cum ai nimerit aicea, om pământean? se minună femeia.
— Dar unde mă aflu oare? întrebă Torayan cu sfială.
— Aceasta e casa Tunătorilor (**), iar eu sunt sora-lor, Fulgerița de foc.
Flăcăului i se înmuiară picioarele de spaimă. Abia izbuti să îngâne:
— N-am venit de voia mea. Umbrela m-a adus… N-am încotro să mai plec. Îndură-te de mine, dă-mi adăpost.
Tocmai atunci sosiră și Tunătorii, niște făpturi uriașe, care băteau în darabane de răsunau tot cerul. Torayan le povesti nenorocirea lui.
— Nu-i nimica, spuseră uriașii, vei rămâne la noi și ne vei da o mână de ajutor. N-ai mare lucru de făcut: de câte ori începem noi să batem din tobe, Bububum! Bububum!, tu trebuie să stropești pământul cu apă din ulciorul ăsta.
— Prea bine, mă voi strădui să vă fiu de folos.
Torayan își începu slujba cu mare sârguință; uriașii băteau în tobe mai, mai să-l asurzească, iar el turna la apă din ulcior. De câte ori se uita în jos, spre pământ, îl apuca o veselie nemaipomenită:
— Ia te uită, ia te uită ce mai forfotă! Să mori de râs, nu alta! Torayan turna de zor, fără să se zgârcească, iar pe pământ se stârnea zarvă, oamenii mișunau de colo-colo ca furnicile, adunau rufele de pe frânghie, deschideau umbrelele, se adăposteau pe unde puteau.
Dar până la urmă gură-cască își dădu în petec.
Tot holbându-se la vesela priveliște, lunecă și veni zburând cu picioarele-n sus prin văzduh. Căzu chiar în mijlocul golfului Osaka și se duse la fund ca un bolovan.
Venindu-și în fire, văzu acolo, pe fundul apei, un castel minunat, strălucind în toate culorile curcubeului. Înțelese pe dată că nu poate fi altceva decât castelul stăpânitorului dragonilor.
Într-adevăr, însăși Otohime, frumoasa fiică a împăratului mărilor, îi ieși în cale lui Torayan. Luându-l de mână, îl călăuzi înăuntru. Flăcăului i se puseră dinainte felurite bunătăți, apoi prințesa sprințară și făpturile mării începură să dănțuiască spre a-l înveseli pe oaspete.
…Torayan se obișnui repede cu viața aceasta lipsită de griji. Dar într-o zi, frumoasa Otohime îi spuse:
— Fii cu luare-aminte, străine: dacă vei vedea coborând de sus vreo îmbucătură gustoasă, orice ar fi ea, nu te lăcomi și nu te lăsa ispitit s-o mănânci, fiindcă te paște o mare nenorocire.
Dar gură-cască uită curând povața fetei. Ieșind el odată să se plimbe prin grădina palatului văzu cum de undeva, de sus, coboară o bucată de carne. Era atât de fragedă și de îmbietoare și se legăna cu atâta stăruință pe la nasul lui, încât Torayan, cu toate că era sătul, nu se mai stăpâni și haț! o prinse cu gura, voind s-o înghită. În aceeași clipă dădu un țipăt grozav:
— Ajutor! Mă înțeapă! Mă doare cumplit!
Firește, bucata cea gustoasă nu era altceva decât momeala înfiptă într-un cârlig pescăresc. Nemilosul cârlig îi străpunse buza lui Torayan și flăcăul simți că e tras cu putere în sus.
Cum scoase capul din valuri, pescarii din barcă începură să strige ațâțați:
— Priviți, priviți, un monstru! Am prins în cârlig un monstru al mărilor!
— Ce monstru?! Vi s-a năzărit! – răspunse Torayan plângând de durere. Aveți orbul găinilor, nu vedeți că sunt om ca și voi? Fie-vă milă, scoateți-mi cârligul ăsta blestemat!
— Într-adevăr, pare a fi om ca toți oamenii, se minunară pescarii. Ia te uită ce drăcovenie, am pescuit un om!
Îl traseră în barcă, scoțându-i cârligul. Se uitau cu toții la el, plini de nedumerire:
— De unde te-ai mai ivit și tu, frățioare? Din ce neam ești? Și pe unde-ți duci zilele?
— Sunt chiar de-aici, din Osaka, și locuiesc în mahalaua Temma.
— Asta-i bună! râseră pescarii. Arunci undița și prinzi un flăcău din Temma… Ca să vezi pe unde mai umblă ai noștri!!
Îl săltară pe umeri cu mare alai și-l duseră acasă la maică-sa cea aprigă, să-l dojenească cum se cuvenea.
* Domburi – mâncare din țipari prăjiți, cu orez.
** Conform credinței populare japoneze, tunătorii (din cer) – sunt niște diavoli cu înfățișare înspăimântătoare, îmbrăcați în piei de tigru. Ei bat în tobele imense din cer, iar în acest timp, se aude tunetul. Uneori tunătorul cade pe pământ și nu se mai poate întoarce în cer, decât dacă-l pui într-o mică luntre de lemn.