La cincizeci de li spre apus de Datuncen se află un munte înalt, iar în el este o peșteră, pe care localnicii o numesc: „Peștera dragonului din Iașmo”. În peșteră se află un templu, iar în el se zărește statuia unui zeu într-un halat lung, cu o scurtă vătuită și cu pantofi în picioare. Pe umăr are o desagă, iar în față o tobă mică, așa cum au negustorii ambulanți, ca să cheme cumpărătorii.
„Oare așa arată zeii la înfățișare?” se întreabă cel care vede statuia.
Apoi află ce s-a întâmplat demult. Pe atunci, prin acele locuri nu erau piețe și femeile cumpărau ață, ace, sare, făină și alte mărfuri de la negustorul ambulant Pîn.
Pîn era un om bun, nu vindea scump și nu se supăra când cumpărătorii scormoneau mult timp marfa și apoi plecau fără să cumpere ceva. Când sosea în sat, începea să bată toba, femeile și fetele îl înconjurau într-o clipă. Soțiile și fiicele țăranilor se bucurau totdeauna de venirea lui Pîn.
Odată, când el ieșea dintr-o trecătoare, văzu un grup de copii, care înconjuraseră un șarpe mic și-l loveau unii cu bățul, alții cu piciorul. Șarpele se strânsese ghem și nu se mișca. Bătrânului negustor ambulant i se făcu milă și le spuse copiilor:
— Nu chinuiți șarpele! Este tare mic și n-a făcut nimănui niciun rău. Nu-l omorâți degeaba!
Dar copiii nu vrură să-l asculte. Atunci Pîn le spuse:
— Haideți să facem așa: vindeți-mi mie șarpele și eu vă voi da bani cu care vă veți cumpăra un pepene verde. Vă învoiți?
Copiii luară banii și fugiră, lăsându-i șarpele. Negustorul ambulant ridică o rămurică, o despică, apucă apoi cu ea șarpele și-l puse în lada în care purta marfa. Din ziua aceea, Pîn începu să hrănească șarpele și-l purta peste tot cu el.
Nici nu simți cum au trecut zece ani și micul șarpe se făcuse acum șarpe mare, trupul lui era de grosimea unei cești și se lungise, așa că lada în care stătea nu mai putea fi închisă bine, aproape tot timpul avea capacul deschis.
Pîn umbla ca și mai înainte prin sate, urca în munți, cobora în văi, dar acum îi era din ce în ce mai greu să poarte lada cu șarpele. Într-o zi, lăsă jos lada, o deschise și-i spuse șarpelui:
— De acum înainte nu mai pot avea grijă de tine. Ai crescut mare și poți să te hrănești singur. Îți dau drumul, dar să nu te atingi niciodată de oameni. Promite-mi!
Șarpele încuviință din cap.
— Atunci du-te! îi spuse negustorul ambulant.
Nici nu apucă să clipească, și șarpele ieși din ladă și repede, repede se făcu nevăzut.
Au mai trecut câțiva ani. Și iată, în munți, deodată începu să se petreacă lucruri ciudate. Ziua, în amiaza mare dispăreau oamenii care mergeau în munți după vreascuri.
Atunci zece flăcăi tineri și voinici, înarmați cu secere, târnăcoape și lopeți, plecară în cercetare. Se întoarse numai unul, dar și acela fără încălțări, așa de tare fugise. Privirea lui era tulbure, nu putea să spună niciun cuvânt. Consătenii îl stropiră cu apă rece, și-i turnară în gură o fiertură, ca să-l pună pe picioare. Trecură câteva ore până се-și veni în fire și putu să le spună ce i se întâmplase:
— Nici n-am trecut bine de jumătatea drumului, când în fața noastră a apărut un șarpe alb lung și, cât ai clipi, a înghițit nouă din cei zece care plecasem. Din fericire, eu, fiind iute de picior, am scăpat, altfel aș fi avut aceeași soartă.
Țăranii, auzind povestea flăcăului, înghețară de spaimă. Și-au amintit atunci că demult, când încă erau copii, negustorul ambulant Pîn cumpărase de la ei, pentru câțiva bănuți, un șarpe mic alb. Oare nu-i acela șarpele monstru de acum, care mănâncă oameni? Cu siguranță că da. Bătrânul Pîn atrăsese așadar nenorocirea asupra oamenilor.
Cuvintele țăranilor ajunseră până la urechile negustorului ambulant, care, fără să spună cuiva vreun cuvânt, porni în munți să caute șarpele. Trei zile umblă prin munți, dar nu dădu de șarpe. Se întoarse în sat, își rase părul din cap și se spălă.
Luă cu el ceva de mâncare, își bătu ținte în tălpile încălțărilor și plecă iarăși în căutarea șarpelui, jurând să nu se întoarcă până nu-l va omorî.
Urcă el pe munte și merse ce merse, dar nu întâlni șarpele. În a cincea zi, vârfurile țintelor de aramă din talpă luceau de parcă ar fi fost bobițe de aur, de-atâta ros; pantalonii și scurta vătuită, tot agățându-se de tufe și ghimpi, se făcuseră zdrențe; ochii, de atâta sforțare, i se înroșiseră; părul i se încâlcise. Pîn abia-abia își mai târa picioarele, dar tot timpul își șoptea: „Până când nu voi omorî șarpele, n-am dreptul să mor, până când nu voi omorî șarpele, n-am dreptul să mor”…
Deodată auzi: „Sss-sss-sss”. Pîn se uită cu atenție în jur. La doi pași de el, în iarba deasă, stătea șarpele alb, cu capul ridicat.
Câteva secunde se uită la om; recunoscându-și vechiul stăpân, șarpele își trase capul repede și se târî în altă parte. Pîn își încordă ultimele puteri și alergă după el. Din vale în vale, de pe o stâncă pe alta, sus-jos, înapoi și din nou înainte, șarpele fugea de fostul său stăpân.
Soarele coborâse de mult dincolo de munți și luna își revărsa razele pe pământ, dar Pîn urmărea continuu monstrul.
Iată însă că șarpele ajunse în cele din urmă lângă o peșteră mare și dispăru în ea. Pîn se duse după el. Umblă prin toate ascunzișurile peșterii și descoperi o crăpătură între două pietre. „Acolo o fi intrat șarpele”, își spuse Pîn în sinea lui și încercă s-o lărgească. Își zgârie rău mâinile, își rupse unghiile, dar crăpătura nu se mări. Ce să facă? Rămase mult timp pe gânduri. În sfârșit, strângând din dinți, își spuse hotărât: „Întrucât n-am reușit să omor șarpele, cu corpul meu voi astupa crăpătura asta, ca el să nu mai aibă pe unde ieși vreodată să atace oamenii”.
Așa și făcu. De atunci, nimeni nu l-a mai întâlnit pe negustorul ambulant Pîn. Dar legenda despre el a trecut de la bunici la nepoți și amintirea despre curajosul negustor ambulant trăiește și azi printre oameni, de mulți, mulți ani.
Iată de ce oamenii au ridicat în peștera dragonului din Iașmo un templu, în care au pus statuia lui Pîn.
Și în fiecare an, țăranii din satele de munte din împrejurimi se adună în acest templu, ca printr-un cuvânt bun să amintească tuturor de negustorul Pîn, care și-a dat viața ca să-i salveze pe oameni de urgia șarpelui.
Povești nemuritoare nr. 38, Editura Ion Creangă, București, 1997
