Odată, în vremurile de demult, când mai umblau câinii cu covrigi în coadă și greierii cu joben și frac, o tânără și bună fată se duse la grădină să culeagă ceva zarzavaturi pentru ea și mama ei săracă. Și pe când se apleca ea să smulgă o căpățână de varză, iată că o făptură de o frumusețe rară, de ai fi zis că-i o zână, îi apăru înaintea ochilor și o întrebă:
— Ce lună îți e mai dragă, fata mea?
— Dar cine ești tu, și de ce mă întrebi?
— Tu n-ai de unde să mă cunoști, dar eu aș vrea să știu ce gândești tu despre toate lunile.
Supusă, copila îi răspunse cuviincioasă și plină de vioiciune:
— Mi-e dragă luna ianuarie, ninge atât de frumos! La fel și februarie… în martie și în aprilie înfloresc pomii… în mai e totul o grădină… în vară câmpurile sunt aurii…
Și-ar fi mai lăudat mult copila, lunile toate, dar făptura aceea cu chip de zână n-a mai lăsat-o să continue, ci mângâind-o, îi ceru coșul în care începuse să-și adune legumele. I-l umplu cu galbeni și voi să dispară, dar fata mai apucă s-o întrebe cine era:
— Cine ești tu, frumoasă ca o zână?
— Sunt una din cele douăsprezece luni ale anului! Mi-a plăcut răspunsul tău măgulitor pentru noi toate și am ținut să te răsplătesc pentru sufletul tău curat și frumos, îi răspunse cea mai frumoasă dintre luni.
Într-o suflare, fata se întoarse la mama ei săracă și răsturnând coșul în fața ei, dinăuntrul lui nu mai încetau să se rostogolească galbeni de aur.
De-a doua zi, firul vieții lor începu să se depene altfel și fata își cumpără din târg rochii frumoase pentru ea și pentru mama ei, iar caleașca cu care venise acasă era încărcată cu toate bunătățile din lume.
Vecina ei cea rea și invidioasă, căci erau și pe vremea aceea vecine rele și invidioase, s-a și grăbit să le facă o vizită și să le descoasă cum și în ce chip reușiseră ele să se îmbogățească peste noapte.
Și fata cea cinstită nu a șovăit în a-i povesti din fir a păr toate câte se petrecuseră.
A doua zi dis-de-dimineață, cu un coș cât toate zilele, vecina se afla la grădină în locul unde-i istorisise fata că-i apăruse zâna cea bună, cea mai frumoasă dintre lunile anului. Și într-adevăr, iată apărând o ființă, aidoma descrierii făcute de copilă.
De cum o văzu, diafana făptură se grăbi să-i pună aceeași întrebare:
— Ce lună îți e mai dragă, fata mea?
Dar vecina invidioasă și îndrăcită, căreia nimeni și nimic nu-i intra în voie, uitând de istorisirea și povața fetei, îi răspunse iute, iute, după cum îi era felul, adică veșnic nemulțumită, cu gândul de a primi cât mai repede răsplata:
— În ianuarie și în februarie e un ger de-mi clănțăne dinții, în martie și în aprilie începe să plouă de nu mai contenește până ce îți intră ploaia în oase, iar în lunile de vară te coci de nu mai poți și zăduful îți taie răsuflarea…
Și tot așa ar fi vrut să îndruge, dacă nu i-ar fi stăvilit furia luna cea mai frumoasă a anului, dar căreia i se întunecase acum chipul de câte rele auzise despre surorile ei.
— Bine, fata mea, îi răspunse zâna, zdrobită de durere, dă-mi coșul tău să-ți răsplătesc bunătatea.
Fata stătea cu coșul ei mare cât toate zilele, întins, convinsă că nici nu-l va putea duce de atâția galbeni cu cât îl va umple zâna.
Zâna i-l dădu înapoi plin și dispăru.
Ajunse într-un suflet acasă, rânjind de bucurie că o va întrece în bogăție pe vecina ei, care se dusese la grădină cu coșul ei mic, pe când ea avusese grijă să-l ia pe cel mai mare din câte se aflau pe acolo. Și când să-l răstoarne?… numai vipere, pe unde te învârteai, vipere veninoase… asemănătoare sufletului ei invidios și rău.
Fugi de teamă, dar și de rușine de vecinele ei, fugi atât de departe, încât să nu afle nimeni ce i se întâmplase și cum îi fusese răsplătită invidia și răutatea.
repovestire de Adriana Lăzărescu
Povești nemuritoare nr. 16, Editura Ion Creangă, București, 1980
