Cu mult timp înainte, la Hangiou trăia un meșter cioplitor de piatră foarte iscusit. Acesta, toată viața lui, până ce barba i s-a făcut colilie, a tot cioplit la piatră. Singura lui avere era măiestria brațelor cu care însuflețea piatra.
Îmbătrânise meșterul, se adusese de spate și vederea îl lăsase, dar tot urca muntele zi de zi în căutare de piatră. Odată, a găsit la poalele Munților de Miazăzi o piatră albă ca laptele, pe care parcă se vedea un contur, ca și când ar fi fost umbra unui copac. La început a crezut că nu deslușește bine din cauza ochilor și a pipăit piatra cu toată grija. Dar, minune! Pe piatră era conturată chiar umbra unui prunișor, parcă ar fi tipărit-o cineva acolo. A mai pipăit piatra o dată și încă o dată; era cea mai delicată broderie, brodată de cea mai iscusită fecioară. Cu cât se uita mai mult, cu atât îi plăcea mai mult, și nu-i venea să mai plece. Atunci s-a hotărât, a ridicat piatra în spate și a dus-o acasă.
Acasă s-a tot uitat la ea timp de trei luni de zile, a tot pipăit-o trei luni, s-a tot gândit trei luni și numai după aceea a pus mâna pe daltă s-o cioplească. Dar piatra era foarte tare. Bătrânul a cioplit, a cioplit până ce nu-și mai simțea mâinile; ieșeau scântei, dar din piatră nu s-au desprins decât câteva fire de praf. Bătrânul nu s-a lăsat și a cioplit mai departe. A cioplit și ziua și noaptea, a cioplit o lună, un an… și până la urmă a cioplit conturul unui arbore de prunișor.
Și ce frumusețe de prunișor! Florile albe ca de jad acopereau toată piatra. Dar bătrânul se istovise de puteri, nu după mult timp s-a întins lângă piatră și a murit.
În urma lui n-a lăsat nimic: nici fii, nici fiice, nici avere. L-au îngropat oamenii miloși și i-au pus la căpătâi piatra pe care era sculptat prunișorul.
Au trecut anii și oamenii au început să bage de seamă că se întâmplau niște lucruri ciudate: primăvara când ceilalți prunișori de abia îmboboceau, prunișorul de pe mormântul bătrânului era deja încărcat cu flori, vara când frunzele celorlalți prunișori de abia încolțeau, frunzele prunișorului de pe piatră erau deja verzi, toamna când frunzele celorlalți prunișori se scuturaseră, frunzele prunișorului de pe piatră de abia se îngălbeneau, iarna când vântul de miazănoapte îndoia ramurile celorlalți prunișori, prunișorul de pe piatră rămânea nemișcat.
Monumentul de pe mormântul bătrânului mai avea și darul să vestească vremea: când venea vreme frumoasă, piatra strălucea, când se strica vremea, piatra se întuneca, când venea ploaia, piatra se umezea. După semnele pietrei plugarii știau când să iasă la arat, călătorii știau când să pornească la drum. Monumentul devenise de mare ajutor oamenilor care îl prețuiau foarte mult.
Într-o primăvară, cum se dusese vestea despre acest monument, a venit la Hangiou un mare demnitar, care și-a adus cu el o grămadă de slujbași. S-au dus cu toții la mormântul bătrânului, să vadă monumentul, și când au ajuns acolo, deodată, prunișorul s-a umplut de flori. Minunându-se nespus, marele demnitar a dat ordin ca monumentul să fie împrejmuit cu un zid și a lipit un afiș, prin care avertiza că nimeni n-are voie să intre.
Dar la numai două zile, după ridicarea zidului, florile de prunișor s-au scuturat. Și oricum ar fi fost vremea, monumentul rămânea mereu întunecat și umed. Cu timpul pe el a crescut un strat de mușchi care nu numai că a acoperit strălucirea, dar a urâțit monumentul și mai mult. Marele demnitar s-a amărât așa de tare, că nici nu mai mânca, nici nu mai dormea și tot timpul se învârtea în jurul pietrei. La un moment dat, unul din slujbași a zis:
— Stăpâne, cred că ar fi bine să faceți focul la piciorul monumentului, să se usuce, și atunci va străluci din nou.
Marele demnitar i-a dat dreptate și a poruncit să se aducă vreascuri și să aprindă focul pe mormântul bătrânului.
Dar flăcările nici n-au atins monumentul și s-au întins în toate părțile și cât ai clipi din ochi a pârjolit totul din jur. Marele demnitar și slujbașii lui n-au mai apucat să fugă, încât au fost prefăcuți în cenușă. Focul a ținut trei zile și trei nopți. Dar Monumentul cu Prunișor a rămas neatins și mai poate fi văzut și astăzi la Hangiou.
Poveste populară chineză repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 27, Editura Ion Creangă, București, 1986
