Melodia păsării Foenix

În zilele din urmă ale vieții sale, prințul Mu De-tsin a avut o fată. Curând după venirea ei pe lume, i-a murit soția.
La nașterea copilei, i s-a dăruit prințului o piatră în mijlocul căreia se afla o minunată nestemată, un mare jad de culoare verde lucitoare. Când, după vechiul obicei, din primele zile i s-a înfățișat pruncului o tăblie cu nenumărate lucruri, ca să apuce vreunul, fata luă juvaerul, de unde fu botezată cu numele de Liang Yu, adică jucăria de jad.
Liang Yu creștea de minune, frumoasă trupește și bogată cu mintea, de nu credeai că mai era pe lume o alta asemenea ei. Pe neînvățate sufla ea în naiul cel greu și născocea mereu alte melodii. Prințul atunci puse a se făuri un nai din nestemate de jad. Cântecul prințesei semăna acum cu cântecul păsărilor. Prințul mai puse să se clădească un castel înalt și încăpător, unde prințesa să-și poată desfăta nestingherită tinerețea cu muzica ei, iar dinaintea castelului să se ridice un turn înalt, de unde prințesa să poată asculta mai bine cântecul păsărilor. Castelul a fost numit după regele păsărilor, castelul Foenix.
Liang Yu crescu, și tatăl ei dori s-o mărite, căutându-i soțul cel mai bun. Prințesa l-a rugat să aibă răbdare, că ea s-a jurat să-l aleagă numai pe acela care știe cânta măiestrit din nai. Pentru asta s-a dus prințul în căutarea unui cântăreț din nai, dar n-a găsit pe nici unul.
Într-o seară, Liang Yu trase perdeaua, păși în pridvor și rugă pe slujitoarea ei să aprindă cățuia. Noaptea era plină de mireazmă, cerul curat și fără nori, luna plină semăna cu oglinda, lumina-i se vedea argintie peste parcul înflorit și strălumina până la fund lacul cu peștișori de aur. Liang Yu și-a luat naiul și, răzimându-se de balustrada de bambus, răspândea din nai sunete fermecătoare. Melodia era așa de înălțătoare, de parcă trebuia să răzbată cerul. Adierea vântului întorcea sunetele, și atunci ea simțea ca și cum auzea din departe o a doua melodie; ba aproape, ba departe, ca și când cineva îi însoțea cântarea. Liang Yu încetă de a mai cânta, și ascultă încordată, dar și a doua melodie amuțise, vibrând încă în ea depărtatul cântec. Liang Yu fu cuprinsă de un dor ca după ceva pierdut. Cufundată în sine, stătu mult timp proptită de balustradă. Luna asfințise și sfeșnicul se stinsese.
Pe nevrute, Liang Yu merse la culcare, punându-și naiul drept căpătâi. Și visă. Poarta cerului se deschidea departe, și ziua apărea în cinci culori. Un tânăr cu fața luminoasă, cu o îmbrăcăminte și o pălărie din pene de cocor, călărea în jos spre pământ pe o pasăre foenix. La turnul Foenix se opri, și scoase din brâul său un flaut de piatră prețioasă roșie. Apoi răsună un cântec așa de minunat, încât pestrițul foenix își întinse aripile și cântă și dănțui după flaut. Plin de ritm și armonie era jocul. Melodia înfiora adâncul sufletului, și cerul se deschidea celei care asculta.
Visătoare, Liang Yu întrebă:
— Cum se cheamă melodia?
Tânărul îi răspunse:
— Este cântecul muntelui Tai Hua.
— Vrei să mă înveți și pe mine?
Tânărul zise:
— Prin frumusețea cântecului sunt legat de-acum de tine. În miez de toamnă ne vom revedea.
Apoi păși spre dânsa și o luă de mână. Uimită de bucurie, Liang Yu se trezi, dar gândurile ei încă mai stăruiau în visul ce-l povesti și tatălui ei.
Prințul s-a sfătuit cu sfetnicul Mong Ming, și după aceea a trimis să-l caute pe flăcău. În apropierea muntelui Tai Hua află, de la o bătrână din sat, că de câteva luni un tânăr ciudat locuiește într-o colibă așezată pe o creastă de stea lucie, că el șade singur și arareori coboară ca să aducă vin de orez, și în fiecare seară doinește din flautul al cărui sunet se aude de foarte departe, și este așa de minunat, că poți uita orice trudă și grijă. Nimeni nu știe de unde vine și nimeni nu poate să-l întrebe despre asta, încheie bătrâna.
Mong Ming se călători spre steaua țuguiată a muntelui. Aici găsi pe necunoscut aidoma cum îl descrisese prințesa. Ceva nepământean, nu părea să fie din lumea asta. Marele sfetnic se înclină adânc în fața lui și-l întrebă de nume.
— Numele meu e Flaut, dar al tău? Ce te aduce în singurătatea mea?
— Eu sunt sfetnicul țării. Fiica prințului dorește un însoțitor pentru naiul din care ea cântă măiestrit; prințul mă trimite să te caut, fiindcă el a auzit de arta ta.
— Cântecul meu e foarte modest; cunosc numai câteva melodii și nu cutez să mă supun poruncii, răspunse tânărul.
— Vino cu mine la domnul meu, se rugă sfetnicul, va judeca el însuși.
La turnul Foenix, prințul primi pe flautist, care i se aruncă dinainte și-i zise:
— Eu sunt crescut sălbatic în munte, străin obiceiurilor voastre; aveți milă și iertați-mi neștiința.
Prințul privi nobila înfățișare și apoi îl pofti să se așeze lângă dânsul.
— Aud că a ta cântare e o frumusețe. Poți cânta și din nai.
Tânărul îi mărturisi că nu știe.
Atunci prințul îi răspunse dezamăgit:
— Eu nu caut un flautist.
Și întors către sfetnicul său, zise:
— Duceți pe tânăr înapoi; nu e cântărețul dorit de fiica mea.
În vremea asta se ivi însoțitoarea prințesei.
— Doamne, stăpâna vă roagă să dați voie tânărului să-și arate arta sa, întrucât meșteșugul flautului e același cu al naiului.
Prințul încuviință fiicei sale această rugăminte, și tânărul luă în mână flautul, a cărui licoare roșie răsfrântă în ochii oamenilor îi făceau și mai sticlitori.
La întâia parte a melodiei Tai Hua, adia o lină și domoală boare înspre oameni.
La a doua parte, din cele patru laturi ale cerului coborau nouri colorați, și oamenii vedeau la sunetele muzicii minunate culori, iar la a treia parte, cocori dansau în aer un danț ritmic, păuni se așezau câte doi, mii de pasări înviorau rămurișul, și cântecul lor era o necontenită armonie.
Atras de magia sunetelor, prințul tăcu multă vreme, apoi zise:
— Lămurește-mi deosebirea dintre nai și flaut; de unde vin amândouă? De ce melodia ta are putere asupra pasărilor?
Tânărul începu:
— Nu Wa, cea care a descoperit naiul, după munca ei grea se odihnea cu muzica. Naiul, după cum știți, e ca și fluierul. Flautul însă a fost născocit de domnitorul Fu Hi. Naiul are forma aripilor pasării Foenix. Flautul unește tonurile naiului într-o singură țeava, însă le acordă așa deplin, că păsările cred că-l aud pe Foenix, regele lor. În nenumărate stoluri, ele vin încoace, spre a-l preamări pe regele lor și a-i cânta cele mai frumoase cântece. Dacă tonurile flautului îl farmecă pe regele păsărilor, dar pe celelalte păsări cum nu le-ar putea ademeni?
Vocea tânărului suna clară ca apa izvorului; fericit îl asculta prințul, apoi vorbi și el:
— Eu am o fată care iubește mai presus de toate armonia tonurilor, și adaose cu modestie: Ea cântă puțin și din nai, și nu-i voi putea da un soț pe care nu-l farmecă sunetele. Doresc să fii soțul fiicei mele, Liang Yu.
Tânărul se înclină adânc și, cu o înfățișare demnă, răspunse:
— Eu sunt crescut sălbatic în munți, cum aș putea să-mi ridic ochii spre fiica celui mai mare om al țării?— Fiica mea jură că nu-și va alege alt bărbat, decât pe acela care poate stăpâni naiul. Flautul tău face mai multe minuni decât naiul; el pătrunde în adâncul cerului și pământului, și mișcă toate ființele. Suntem în miezul toamnei și visul fiicei mele merge azi spre împlinire.
Străinului i s-a pregătit apoi ceremonia băii de nuntă. L-au îmbrăcat în veșminte scumpe și l-au condus în castelul Foenix al prințesei.
A doua zi tânărul a fost numit dregător al curții; totuși această cinstire nu-l schimbă.
Curând prințesa învăță melodia pasării Foenix de la dânsul.
După o jumătate de an, într-o noapte cu lună plină, când Liang Yu și Siau Schi cântau cântecele lor dumnezeiesc de frumoase, se făcu un mare vuiet în văzduh și un Foenix vioriu se lăsă în jos pe stânga turnului, apoi pe dreapta se roti în sus un balaur roșu. Prințesa nu pricepu nimic din toate astea.
— Eu nu sunt din lumea aceasta, zise Siau Schi. Am venit pe pământul vostru să alung minciuna și neorânduiala. S-au scurs peste o sută de ani de când sunt spiritul muntelui Tai Hua. Curat și înălțător e cugetul tău, și dragă ți-e muzica, de aceea m-am călăuzit spre tine. Acum s-a dus pentru noi timpul trăit pe pământ. Foenix și balaurul așteaptă să ne îndrume spre țărmurile cele luminate ale cerului.
Liang Yu voi să-și ia rămas bun de la tatăl ei. Siau Schi zise numai:
— Cine vrea să vină cu mine nu trebuie să-și poarte gândul la nimic pământesc.
Apoi Liang Yu încalecă pe Foenix și Siau Schi pe balaur, și așa zburară ei din turnul Foenix prin norii împestriți către depărtarea nemărginitului. Minunat se auzea în noaptea aceea cum cânta Foenix pe muntele Tai Hua.
În zori, însoțitoarea prințesei se grăbi să meargă la prinț spre a-i anunța taina acestei nopți. Amuțit de durere, o înțelese prințul.
De atunci sta zilnic în turnul Foenix, întru amintirea copiilor săi. Aci auzi într-o bună seară melodia pasării Foenix. Fericit ascultă sunetele ei, care îl chemau parcă din alte tărâmuri.

în românește de Iulia Murnu
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967